luni, 28 aprilie 2014

Remember – Memoriul lui Hadrianus

9 ianuarie 2013


    Remember – Memoriul lui Hadrianus
    Hadrianus cel Înţelept cel ce făcu un zid mult mai nou decât cel chinezesc

    Pot să dorm noaptea liniştit în Villa mea de la etajul 7? Cum s-ar putea? Spânzurată cu picioarele în sus, proptită cu labele de marginea balconului, Nuţia îmi face semne cu pumnii şi cu limba
    - Iar ai uitat de mine, Slăvite Hadrianus! Te dai de Engineriu şi umbli cu nespălata de Vasilca, galoşul camionagiilor de pe toată Valea. Eu, care am fost Înalta Fufa a toată Fala şi a lui Decebal şi a lui Traian, stau acu cu curu-n sus, să mă vadă toată Dacia cum mă rog de tine, să-mi faci şi mie un Remember, aşa cum îi făcuşi lui Vasilca. Şi zi aşa, ai avut aventuri în Dacia mea, de-i zici Ţara Vasilcăi, de mine uitaşi, eu care m-am culcat pentru tine cu jumate din Imperiul Roman? Cine mai făcu aşa ceva pentru tine? Ce democraţie este aici? Te luaşi cu altele, dar de Manuscrisul lui Hadrianus uitaşi, îl lăsaşi aşa jegos cum îl luaşi de la baba aia chioară din Talcioc. Cât îţi fu uşor, l-ai transcris, când îţi fu mai greu l-ai abandonat şi te apucaşi de Vasilca, Spaima Văii. Mare noroc ai avut cu Vulpi, Vulpa şi mai ales cu V5, ei te-au scos din rahat, că altfel Luana te toca. Ştiu că te-au umplut de cosoni şi roşii şi galbeni şi albaştri, lei de le zice acum în Dacia, dar Patria, unde e Patria Nostra unde multe fufi sunt?
    Împărat nerecunoscător, pune mâna pe stilu-ţi cu clape şi până mâine dimineaţă Rememberul meu să fie pe blog. Altfel unde-ţi stă piciorul acolo-ţi va sta şi capul.
    Stăteam cu gura căscată la arătarea ce se zbânţuia la fereastră. Ea era, Nuţia, nu era nici o îndoială. Blondă, vopsită, cu bojocii şi cu curul mare. Ce pot să fac decât să-i fac pe plac?
    Traiane, Decebale, Cosoane, Zgârcă, Amare şi Amică, Vasilco, Dom Camioane, Vulpi, Vulpa, Ursa şi tu Ursico, puneţi mână de la mână, labă de la labă şi ajutaţi-mă să-i fac Rememberul lui Nuţia, cu asta nu merită să te pui. Să începem, că nu e trai.

vineri, 25 aprilie 2014

Memoriul lui Hadrianus – douăzecişitrei

21 februarie 2011

Memoriul lui Hadrianus – douăzecişitrei

    Memoriul lui Hadrianus, manuscriptul descoperit de mine personal în rămasul în amintirea colecţionarilor, Talciocum de Porta Pantelimonensis, mă distruge pur şi simplu. Eu stau, descifrez, scriu, corectez, apoi iar corectez şi care este mulţumirea? Păi de două săptămâni aproape nu mai pot să dorm deloc. Sute de vise dau buzna peste mine noaptea, nu-mi dau seama dece numai noaptea şi nu şi ziua, când aş putea să dau drumul la calculator şi să le notez. Dar ce vise, ce vise ciudate. Şi se repetă, este un coşmar. Toţi vin la mine, protestează, unii, mai precis unele, plâng de ţi-e mai mare mila, ca până la urmă să se coalizeze toţi şi să mă ameninţe că o să pună mâna pe mine şi o să mă ducă acolo unde am spus eu că sunt ei. Că dece le-am schimbat numele, dece le-am dat nume caraghioase de care nu a auzit nimeni, că zeii nu îi mai pot recunoaşte, că am pus în cârca lor nişte apucături pe care poate doar contemporanii mei le au, că ei sunt curaţi ca lacrima şi bine intenţionaţi. Toţi. Şi Traian şi Decebal şi Nuţia ce-mi sfâşie inima cu lamentările ei, şi Vezina, ce-mi reproşează că i-am făcut familia şi renumele de râs. Totuşi mi-a mulţumit că am înţeles cum au scăpat dacii din Costidava, cum au luat-o apoi pe Valea Faeragului în sus, de au ieşit tocmai la Petra Rosa şi de aici mai departe la Valul cel Mare de apărare. Şi că are un fiu, fiu care este aşa cum este, degeaba l-a şcolit la Roma, degeaba i-a făcut şi o cetate, că el, Fuzzi, doar cu nasul în fundul celor două surori iazyge a stat. Aşa este când copiii nu-i faci cu capul. Până şi Alambic, fiul căpeteniei iazygilor, venise cu şase clondire de sulincă, să nu-i mai spun Alambic, să-i spun Hanibal sau Napoleon dacă se poate. Barem Nuţia mi-a spus că degeaba a căutat ea să mă facă să înţeleg ce funcţie importantă a avut la curtea lui Decebalus. Funcţia de Prima Fufa era râvnită de toate fetele din Dacia Mare şi doar în urma unor mari străduinţe, pe lângă talentul cu care se născuse, a reuşit s-o obţină. Mi-a explicat încă odată că este ceva intermediar între Mare Preot şi Tarabostele pentru relaţii externe. Da, era ceva. Poate că nu am fost destul de sensibil. Poate că m-am gândit doar la frunza ei verde şi umedă.
    Frunză verde spic de grâu,
    Au mă duc pân’ la pârâu.
    Frunză verde de podbal,
    Au mă duc la Decebal.
    Trebuia s-o înţeleg mai bine, să-i văd părţile dinlăuntru şi să i le apreciez cum se cuvenea.
    Decebal parcă era singurul împăcat cu soarta nemiloasă. Mi-a spus că ar trebui să nu discute cu mine, căci nu i-am dat atenţia cuvenită, de parcă Vezina ar fi condus Dacia şi nu el, Măritul. Istoria îi va da dreptate, nu se putea pune cu un imperiu mare cât toată lumea cunoscută. Aşa era. Mi-a spus şi că dacă se vor aduna ceva dacomani, care să susţină ca şi alţii care l-au sfătuit pe el, că dacii sunt totul, să fie atârnaţi de copacii infamiei, cei ce se văd de jos, din drumul ce trece pe firul Sargeţiei. Aşa a făcut şi el cu popii cei mincinoşi şi hrăpăreţi şi nu-i pare rău deloc. Îl cred, şi nici mileniile nu au schimbat multe în privinţa asta. Traian şi Hadrian cred că au fost dintre puţinii romani care l-au apreciat şi l-au tratat ca pe un adversar pe măsura lor. Iar dacii, cu tot războiul pierdut, au ajuns până la urmă să conducă Imperiul Roman, prin împăraţii pe care i-au dat.
    Traian, cu ambiţia lui nemăsurată, s-a repezit după războiul cu dacii, în Parţia, să ia şi de acolo teritorii, căci banii dacilor se duseseră pe apele Tibrului. A trebuit să vină Hadrian cu mintea lui vizionară, eliberată de Vibia Sabina, care să pună punct expansiunii, să aleagă nişte graniţe sigure şi să construiască cel mai mare sistem de valuri din lume. Valurile nu erau doar pentru apărare, erau şi un semnal pentru duşmanii imperiului, un fel de “până aici”. Aşa cum de altfel îşi marchează toate mamiferele teritoriul.
    Cât despre terorizantul de acum Manuscris al lui Hadrian, manuscris găsit de mine în Talcioc şi numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, ce să mai spun, foile ce au mai rămas sunt într-un hal fără de hal, probabil degustate de nişte rozătoare mititele dar flămânde, ce nu au ţinut cont de valoarea lor istorică inexprimabilă. Cred că trebuie să le pun într-o soluţie de creştere, ca filele să se poată reconstitui singure, aşa cum la un broscoi căruia îi rupi un crac, îi poate creşte la loc, ceva mai scurt, dar în fine, mă rog, e ceva acolo. Dacă operaţiunea reuşeşte, voi traduce de urgenţă filele respective şi vi le voi prezenta în toată splendoarea lor. Cine ştie de ce minuni vom avea prilejul să ne bucurăm.

Memoriul lui Hadrianus – douăzecişidoi

20 februarie 2011

Memoriul lui Hadrianus – douăzecişidoi

    Memoriul lui Hadrianus, manuscriptul descoperit de mine în decedatul întru domnu primare, Talciocum de Porta Pantelimonensis. Acest manuscript controversat de toţi sfinţii, care se adunară să stabilească veridicitatea lui, acolo, în Piaţa Sfatului din Sarmisegetuza, la Senatul dacic, după ce o mulţime de drojdii ale lumii matematice, ba chiar şi unii arheopterici, îl consideraseră o bună bucată de timp drept calendar. De cîte ori se mai descoperea câte o urmă de stâlp, găseau imediat că de fapt se făcea o corecţie cu alţi stâlpi, care de fapt erau din alt sit al continuumului spaţio-temporal, dar oricum, calendarul dacic era cel mai precis de pe Terra. Ia, să mai vedem ce mai scrie nemuritorul Hadrianus, cel care se laudă că el a scris acest manuscris despre vremurile eroice ale Nuţiei, ale lui Fuzzi şi ale lui Alambic.
“De bello dacico”, mergea bine. Scriam de zor la el, Sura la fel, când unul, când altul, se făceau şi schiţele locurilor în care s-au dus luptele, pentru terminarea Columnei din Forul nou. Traian nu era mulţumit niciodată, ba chiar i-a spus lui Apolodor sirianul că-l dă afară din Consiliu. Asta nu era rău, harapii ăştia tot şi-o iau în cap mai devreme sau mai târziu. A mai fost unul, Homar Haisam, tot aşa i-a propus lui Traian o afacere, să îl scape de câţiva care scriau picanterii despre el şi Nuţia, dar până la urmă a ieşit prost pentru Traian, Homar încercând să-l şantajeze. Ca să scape, l-a trimis în Siria la mama lui, cu toată averea, cu toate nevestele şi cu toţi cei 24 de copii care erau pe numele lui.
Deci schiţele pentru columnă nu i-au plăcut lui Traian, nu-l arătau în toată splendoarea. A spus că nu-l interesează, să se facă o coloană până la Jupiter, dar să i se respecte tot ce a scris în “De bello dacico”. Dacă era după ce a scris el, ar fi putut sări şi copiii peste columnă. S-a ajuns la un compromis, pe columnă să se descrie doar scenele din cele două războaie, cel din 101 – 102 în partea de sus, iar cel din 105 – 106 în partea de jos. Scenele ce descriau triumful, primirea la Roma, miile de sclavi daci, carele cu bogăţii aduse, să fie puse pe pereţii exteriori ai unei clădiri, ridicate doar în acest scop, tot în for. Întrebat la ce foloseşte clădirea, Traian s-a înroşit, a ţipat la senatorii care zbierau şi ei şi le-a spus că acolo o să ţină tezaurul luat de la daci, aşa cum atenienii aveau marele templu de pe Acropole. Chiar dacă senatorilor erau să le iasă ochii din cap, au trebuit să recunoască necesitatea clădirii. Mulţi şi-au pus în cap să refolosească cu prima ocazie pietrele şi sculpturile la alte monumente mai impunătoare. Pentru tezaurul, acum roman, erau bune şi hrubele de sub palatul imperial. Şi erau susţinuţi şi de Nuţia, căreia totuşi nu-i convenea să vadă în For statui cu sclavi daci. Timpul cât Traian lipsise din Roma o făcuse să-şi creeze alte relaţii atât printre senatori cât şi printre liberţii de origine dacă şi chiar printre sclavi. Îi lipseau şi Kyntia şi sora ei mai mică, Lyntia, pe care le ajutase aşa cum ştia ea mai bine.



Iar eu Hadrianus, pe insula mea din mijlocul Danubiului, stăteam şi-mi băteam nevasta de trei ori pe zi, că aşa voia ea, nu vă vine să credeţi. Vai şi ce-i mai plăcea. Şi când am văzut că începe şi mie să-mi placă s-o altoiesc, am delegat pe altul mai tânăr să-i facă ce doreşte şi cum doreşte, numai să nu mă mai plictisească. Cred că nu i-a părut prea rău, doar că în fiece ide venea la mine şi mă ruga dulce să-i schimb “stăpânul”! Şi eu ce era să fac, i-l schimbam. Aşa e când ai o soţie iubitoare, tânără şi zglobie.
Am mai dat o fugă şi până la Potaissa, să văd cum merge construcţia Valului, căci dacii şi marcomanii de dincolo de limes strângeau rândurile. Fiul lui Decebal reuşise să ajungă la ei şi căutau să-l ungă Rex Dacorum. Se aliaseră şi cu carpii cei dinspre răsărit. La sud de Danubiu, nici acolo nu era linişte. Dacii care fuseseră mutaţi în Tribalia îşi găsiseră acolo rude apropiate, vorbeau aceeaşi limbă, pe lângă latina plebee şi orientală pe care o gângăveau cu toţi. Unde-s mulţi, se organizează şi asta nu era bine pentru noi romanii, spuse iberul din mine.

Memoriul lui Hadrianus – douăzecişiunu

14 ianuarie 2011

Memoriul lui Hadrianus – douăzecişiunu

    Memoriul lui Hadrianus, manuscriptul descoperit de mine în Talciocum de Porta Pantelimonensis abia se mai poate descifra. Petele albe şi negre ale timpului şi-au pus ştempelul pe foile lui. Îmi trebuie o mare răbdare să mă chinui să le descifrez. Aproape tot atât de mare ca răbdarea pe care trebuie să o aveţi dumneavoastră, cei ce căutaţi să descifraţi şi cele scrise de mine cu Times New Roman de 12. Nici că se putea găsi un alt font mai potrivit. Auziţi numai cum sună “Times New Roman “. Tot Memoriul lui Hadrianus ar putea fi condensat în aceste trei cuvinte magice. Ce ar fi spus oare Traian sau Decebalus sau chiar Hadrianus când ar fi auzit “Times New Roman“ ? Chiar nu îmi dau seama. Dar măreţul Vezina, dar Fuzzi cel tâmpiţel, dar Nuţia, Prima Fufa a Daciei ? Cred că toţi ar fi spus “Nevermore” Sau poate “Encore une fois? ”. Oricum, îi desfid pe toţi aceia care ar avea proasta inspiraţie să se uite în niscai cărţi de istorie şi să le compare cu măreţul Memoriu al lui Hadrianus.
    Adevărul nu este acolo unde îl cauţi ci în noi. Ia, ia să mai vedem ce mai scrie nemuritorul Hadrianus, pus de însuşi Traian la această corvoadă.
    O, Lari, unde v-aţi ascuns? În villa mea de lîngă Roma, la Tibor, nu mai sunteţi, aici pe insula mea de pe Danubiu iar nu v-am mai găsit. Dacia v-a alungat din tot imperiul? Ce s-a întâmplat cu voi? V-am cărat cu mine peste tot iar acum aţi dispărut. Madama asta care mi-e nevastă, Vibia Sabina, se ţine numai de giumbuşlucuri. Pe unde mă plimb, prin grădinile villei, dau mereu de ea prin boscheţi. Şi asta încă nu e nimic. Nu e singură şi nici măcar cu un bărbat! Să-mi facă mie, Hadrianus aşa ceva, tocmai mie care de-aia am luat-o de nevastă, ca să nu mai cârâie toţi plebeii de ce gusturi rafinate mă bucur. Am pus laba pe ea, am pus-o cu capul între picioare şi i-am tras o mamă de bătaie. Ce credeţi că a făcut? A râs şi a spus că mai vrea, că i-a plăcut. Şi că ar vrea să o bat şi pe hoaţa aia cu care se … Nici nu am cuvinte. Întotdeauna am susţinut că limba latină nu are destule nuanţe care să exprime plinătatea sentimentelor mele. O fi daca mai apropiată? O s-o întreb pe Nuţia când o să ne întâlnim.
    Deocamdată aveam treabă până peste cap, tocmai primisem de la Senat numirea ca Guvernator al provinciei Pannonia Inferior, pentru a apăra Dacia de iazygi. Probabil că au contat şi relaţiile mele bune cu Tartacot, regele lor şi cu Alambic, fiul lui. Ba chiar aş putea să spun că nu a fost de lepădat nici prietenia mea cu Nuţia, cea care se ocupa acum de drumurile romane şi de proaspăta ramură a industriei imperiale, turismul cultural.


    Traian era deja la Roma, beat de atâta mulţumire când vedea plebea aclamându-l la Colosseum unde se dădeau spectacole gratis. Şi ştiţi cum e, când e gratis şi o sarma e bună şi lumea dă buzna călcându-se pe sandale. Şi acum, având sclavi şi daci şi iliri şi sarmaţi şi germani, îi putea pune să se bată între ei acolo, cine câştiga de trei ori, era liber. Puţini ajungeau să-şi câştige libertatea aşa. Iar când o câştigau, unde să se mai ducă? În ţările lor nu şi-ar mai fi putut găsi familiile, asta dacă mai trăiau. Aşa că sau intrau în armată, unde aveau o soldă asigurată sau se vindeau singuri şi ajungeau iar sclavi pe la vreun patrician mai răsărit, unde erau trataţi foarte bine.
    Nuţia era nelipsită de la toate spectacolele, obţinuse exclusivitatea pentru locurile de parcare ale căruţelor şi cailor în jurul Colosseumului, aşa că se umplea de bani. Au fost 123 de zile de dezmăţ imperial, când cine a putut, adică cine a ştiut şi a avut relaţii, a câştigat enorm. Comoara dacilor, oricât de mare ar fi fost, tot nu ajungea la debandada ce apucase Roma. Peste tot se construiau case de piatră, altare la toate colţurile străzilor, temple peste tot unde mai rămăseseră iarbă şi pomi, iar Traian poruncise să se mai şi taie o jumătate de deal, acolo lângă palatul lui, ca să facă un nou forum. Iar în mijlocul lui, ca un enorm simbol falic, ridicase o coloană cu filet, pe care se înşuruba descrierea celor două războaie cu dacii, punându-se pe el dând sfaturi legionarilor, la fiecare spiră odată. Toţi luptătorii şi daci şi romani erau vopsiţi în culori naturale şi aveau înfipte în găuri anume făcute în palme, săbii, suliţe, pe cap legate pampoane, pe jos pământul se vedea acoperit cu sânge, totul ca să se vadă teribilul efort pe care l-a depus el. A mai vândut şi nişte terenuri de prin jurul Romei, unde toţi îmbogăţiţii războaielor îşi construiau ville. Era moda unor ville ca nişte buncăre, cu vedere frumoasă către cimitire. Cu cât se vedeau mai multe morminte, cu atât era locul mai căutat. Videanus, un fost obscur tăietor de marmură de lângă villa mea din Tibor, Tivoli, cum îi ziceau ţăranii, era renumit pentru marele număr de morminte ce se vedeau de pe terasa lui, unde juca table şi popa-prostu pe dezbrăcate cu cei mai vechi senatori. Nici Nuţia şi nici cele două fete ale lui Traian nu erau lipsite de la aceste jocuri nevinovate. Dacă se întâmpla să piardă trebuiau să se ascundă printre morminte iar senatorii să le găsească. Şi nu se ascundeau ele chiar, chiar bine, aşa că urma o chirăială de ziceai că se aude până-n Roma.
    Ce scrie aici mai departe ? Nu pot să cred. Hadrianus să se apuce şi el de astfel de jocuri pe insula lui panonică? Nu se poate. El este un tip sobru şi başca că este mai este şi prefect sau guvernator. Trebuie să fiu atent cum traduc aceste semne, altfel CNA-ul intergalactic s-ar putea să-mi găsească ceva pe sub coadă. Ieri abia am reuşit să fac nişte modificări pe blog. Nu mai mergea nici o salvare. Azi merg. Se mai întâmplă. Nu vedeţi că până şi software-ul făcut de americani pentru Casa naţională de asigurări de sănătate a dat chics şi au închis mustăria până luni. Da, da, americanii sunt de vină că guvernul a pus laba pe banii de la Casa de sănătate. Lasă că le arătăm noi şi lor, aşa cum le-a arătat şi Băşinescu lui Sorcovy şi Îngeresei.
    - Români, întoarceţi armele!
    - &&&###¤¤¤¤¤@@@##@@@!!!!!! …
    - Aoleo! Nu spre voi bă … !
     

Memoriul lui Hadrianus – douăzeci

13 ianuarie 2011

Memoriul lui Hadrianus – douăzeci

    Memoriul lui Hadrianus, manuscript descoperit de mine în Talciocum de Porta Pantelimonensis şi ajuns la cel de al douăzecilea fasciculeţ. Hai să încercăm să mai punem câteva file la acest nu destul de preţuit Memoriu!
    Situaţia pentru mine, Hadrianus, nu era prea roză. Nu era bine să mă întorc la Roma odată cu Traian. Apropierea prea mare de putere dă bătăi de cap tuturor. Aşa că, deocamdată, i-am găsit lui Traian pe un dac nu prea tânăr, dar care în schimb spunea că ştie unde sunt comorile dacilor. Şi Traian, aşa cum mă aşteptam, începu să îmbine utilul cu plăcutul. După cum îl strânse în tot felul, Becilis sau Imbecilis, nu se mai ştie exact cum îl chema, spuse tot ce ştia sau tot ce fusese pus să dea din gură. Cică toate s-ar afla sub râul Sargeţiei, puse de către Decebal acolo, după care omorîse pe toţi cei ce ştiau locul. Şi Imbecilis cum scăpase? Oricum, Traian, care nu avea ce pierde, puse să se mute din loc râul, săpară şi chiar găsiră comoara.


    Era uriaşă. O sută de care au trebuit ca să fie transportată la Roma. Nimeni nu s-a mai gândit cum de pusese Decebal toate comorile la un loc, şi ştia de ele tocmai imbecilul de Imbecilis. Şi cum de semăna povestea asta cu alta petrecută mai demult parcă prin Macedonia, unde Eudeleon, regele paeonilor a păţit acelaşi lucru, dar pe un râu numit … Sargentia, cu vreo trei secole înainte. Iată că lui Traian i-a prins bine faptul că neam de neamul lui nu umblase prin biblioteci, ci doar prin lupanare, iar de acolo doar de Sargetia – Sargentia nu putea afla.
    Tot umblau zvonuri despre comorile lui Decebal ascunse în fostele altare din peşterile din jurul Sarmisegetuzei, dar cui îi mai păsa de ele.
    Eu am luat-o pe Maris în jos, până am ajuns la Tisia, apoi până la Danubius, acolo unde la venire pusesem ochii pe o insuliţă tare frumoasă, bună pentru o villa a mea. În trei luni am şi ridicat-o, cu ajutorul iazygilor puşi cu plăcere la dispoziţie de către Tartacot şi Alambic şi a panonilor, un trib dacic, care nu mai vorbeau decât latina orientală. Am trimis şi după aia mică, adică după nevastă-mea, ca să fiu mai clar. Când a sosit am avut un şoc electric pot să spun. Era o doamnă în toate alea. Avea şi sâni, şi nu din aceia de se poartă acum, din politrinitrat de sulfatimetilobenzen acidulat, decorticat şi care, de-i strângi un pic mai tare, aşa soldăţeşte sau marinăreşte, cum se spune, sare din ei un şuvoi de parecetilogluconat de potasiu, de te scarpini la ochi o săptămână. Erau chiar naturali de tot şi-ţi saliva gura doar când te uitai la ei, aşa un pic din profil. În rest, ce poţi să mai zici, i se făcuse şi rodajul şi revizia, corespundea peste tot. Aveam de ce să-i mulţumesc Nuţiei, se cunoştea înalta şcoală a Primei Fufe.
    Vibia Sabina, că aşa o chema pe nevastă-mea, era să şi uit, îmi povestea tot timpul despre Nuţia, cât de afectată a fost când a aflat de moartea lui Decebal. Cică şi Dokiţa la fel. Acum, ce-or fi vrut? Şi cu războiul câştigat de noi şi cu un Decebalus cu capul pe umeri? Le-am transmis că după ce se mai liniştesc lucrurile şi dacă senatorul fost legionar Draganus scoate şi el un milion de sesterţi, îi dau voie să cioplească acolo în cheile strâmte ale Danubiusului o căpăţână mare, să zică toţi că ar fi Decebal. Draganus a venit şi cu proiectul, care, ptiu drace, semăna leit cu Draganus, cel lat în fălci, dar fără nas şi nicidecum cu Decebalus.
    Am spus că să mai aşteptăm un pic, până o uita lumea cum arăta Decebalus, dar să luăm milionul de sesterţi. Aşa au fost mulţumite şi Nuţia, cea care urma să se ocupe de gestionarea sesterţilor până s-o ridica monumentul, şi Dokiţa, care avea copyrightul pe imaginea lui Decebalus şi Vibia Sabina, care mai schimba un pic locurile, că se cam săturase să stea la coada vacilor, a oilor şi a caprelor de la Villa Hadriana din Tibor de lângă Roma.


    Traian a înfiinţat funcţia de curatores, reprezentant al împăratului în provincii, pentru a limita pe cât posibil corupţia şi furtul din banii imperiului. La 5 mile de Tapae, a fost întemeiată Ulpia Traiana, având numele complet de Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, de către guvernatorul Daciei romane, Decimus Terentius Scaurianus, având forma unui dreptunghi cu colţurile rotunjite. Ce idee proastă. Puteau să facă nişte turnuri rotunde, înalte, dacă chiar ar fi vrut să le folosească la apărare.
    Acum că erau lucrurile cât decât puse la punct, dădurăm dispoziţie ca 100.000 de daci să fie mutaţi în sudul Danubiului, dintre care 10.000 să fie trimişi la Roma ca sclavi. În locul lor se dădu pământ în Dacia tuturor legionarilor de peste 35 de ani, că tot erau bătrâni şi nu mai puteau fi alergaţi prin toate coclaurile imperiului, că le crescuse şi lor burta, cu toate sălile de sport construite la iniţiativa Nuţiei. Cât despre bazinele de înot, ele s-au redus la Frigideriu şi Căldurariu, în loc să se respecte normele imperiale. Legiunea IIII Flavia Felix cantonată la Sarmizegetusa Regia, se trezi că nu are decât o baie de 30 de coţi, cel puţin aşa spuneau sursele Senatului, ceea ce era o ruşine pentru nişte cetăţeni romani. Ehei, sestert cu sestert se face un loc în Panteon, aşa că Nuţiei nu-i păsa de asta.

Memoriul lui Hadrian – nouăsprezece

10 ianuarie 2011

Memoriul lui Hadrian – nouăsprezece

    Acesta este al nouăsprezecelea capitolaş al Memoriului lui Hadrianus, manuscript descoperit de mine în Talciocum de Porta Pantelimonensis, talcioc desfiinţat de primarul sectorului II, Neculai Onţanul, cel făcut general pentrucă a trecut dela PSD la PD, după ce înainte inaugurase aici Piaţa Dobroieşti, apoi Piaţa de angro Dobroieşti, unde se vindeau cu camioanele varză, struguri, ceapă, căci la fiecare alegere aici trebuie să se inaugureze câte ceva. I-a venit apoi rândul Talciocului, ce putea să fie o întreprindere foarte rentabilă, dacă nu s-ar fi furat pe rupte banii care se cuveneau statului prin biletele de intrare, atât pentru cei ce vindeau, cât şi pentru cei ce cumpărau. Iar acum s-au strâns aici toţi lumpenii străzilor, toţi drogaţii, căci se câştigă mai bine din banii de la buget, prin înfiinţarea unui Azil de Noapte. Dar să-l lăsăm în plata dânsului, iar noi să mai încercăm să mai punem câteva file la acest nepreţuit cum se cuvine, Memoriu!
- Salvete Legionari!
Aşa îşi începu discursul Traian. Dar ce să vă spun, nu ştiu câţi îl înţeleseră. Unii nici nu aveau cum să-l audă, dar’mite să-l înţeleagă, cum erau pitiţi printre pomi, să-şi mai dea drumul la udeală.
Dar mulţi, veniţi din toate cele 64 de colţuri ale Imperiului, nu pricepeau latina romană, ei vorbind latina din colţul lor. Cea mai răspândită era latina orientala, cum îi spuneau ei, latina plebei din tot orientul, dar şi din Egypt, din Lybia, din Anatolia, Scytia şi acum şi din Dachia. Era o latină mai aspră, cu nişte consoane pe care nici nu le puteai pronunţa, Ş, Ţ, şi cu vocale la care trebuia să-ţi plimbi limba prin gură şi tot nu ieşea ce pronunţau ei. Ia auziţi : Ăăăă, Îîîî !
Adică Traian trebuia să spună
- Hă, Hă, Hă
Iar legionarii să răspundă, toţi în cor
-Hî, Hî, Hî
Şi aşa se puteau înţelege, cât de cât, adică fiecare cam ce credea.
- Errare humanum est, sed perseverare diabolicum…
- Ce spusăşi?
- Salvete linguae latinae amatores! Non credebam iam esse in nostra patria unum locum ubi latinae sermonis amantes loqui possunt. Feliciter administratore!
- Vă căpiarăţi de tăt!
- Hă, Hă, Hă, Plurimas gratias!
Aşa că Traian vorbea, vorbea, de nu mai tăcea şi nimica nu spunea. Iar legionarii erau încântaţi că le vorbea Împăratul.
- Hî, Hî, Hî!
Şi tot aşa până adormeau cu toţii, sprijinindu-se în suliţe, că laptoape nu aveau.
Decebal ajunsese să i-o trimită lui Traian până şi pe sor’sa, pe Dokiţa, dar ce să facă Traian cu ea? A primit-o cu toate onorurile cuvenite şi a trimis-o la Roma, împreună cu zece care de cereale şi murături, date tot de Decebal. La Roma a fost primită bine, mai ales de Nuţia şi de senatori, care, ea, Dokiţa, fiind drăguţă tare, o înconjurau cu tot felul de amabilităţi, cu chermeze, la care se cânta din tamburine şi din flut şi se declamau poezii în latine şi în dacă. Ei cel mai mult îi plăcea flutul, dar, ca să audă mai bine, că era un pic cam trasă de urechea stângă, asta de când era şi ea mică, lipea mai multe flute între ele, nai le zicea ea. Şi-i punea să sufle în naie, şi pe urmă le sufla şi ea. Nuţia era foarte mândră de talentele ei şi mereu repeta
- Suntem mândre că suntem dace!
Şi romanii râdeau şi ei de se prăpădeau de mândreţele de suflătoare în naie.
Iar la Sarmisegetuza, trecuseră două luni de când începuse asediul romanilor şi pe cât de mândri erau şi dacii, pe atât de neajutoraţi deveniseră. Din jurul Dachiei nu mai venea nimeni să-i despresoare, provizii mai aveau, dar ce folos, zidurile pe care le întăriseră atât de mult, începuseră să cadă, romanii aducând mineri dintre celţi, să sape tuneluri. Şi se pomeneau dacii că dintr-o dată un zid de 6 coţi grosime şi 10 înălţime intra brusc în pământ. Dădeau şi ei vina pe zeii care nu-i mai ajutau, dar care zei să-i mai ajute? Ajunseseră să nu mai aibă loc de cadavrele dacilor omorîţi, pe care trebuiau să-i pună cu proptele, să pară mai mulţi pe ziduri. În nordul şi în sudul cetăţii ridicasem două turnuri pe roţi, din care romanii nostri, legionari din tată-n fiu, trăgeau cu arcurile şi cu suliţele în apărătorii cetăţii. Sfârşitul le era aproape.



Decebal, Vezina şi toţi generalii, făcură un consiliu de război, la senatul lor, acela rotund, unde la o cană de sulincă, că nici din asta nu mai era aşa multă, hotărîră ca Decebal cu încă doi generali şi cu un pluton de cavalerişti, să străpungă noaptea încercuirea romană şi să se salveze spre Ranisstorum, dincolo de Germisara, să adune acolo o nouă oaste şi să ne cuprindă pe noi prin spate. Şi chiar au reuşit să fugă, v-am spus că puţină sulincă face dintr-un dac un drac. Traian m-a pus că notez neapărat asta, că dacii băuseră sulincă, băutura zeilor, altfel s-ar fi crezut că era din vina noastră. Şi m-a mai pus să scriem pe harta aceea nouă a Dachiei “Hic sunt dracones”. Şi chiar aşa era. Cetatea încă se mai putea folosi, aşa că a lăsat aici o legiune întreagă, ce s-a instalat, legionarii şi-au făcut o baie din resturile de la temple ce mai rămăseseră în picioare, au mărit încă puţin zidul, mărind terasa interioară, au decolmatat fântâna cea frumoasă de lângă drumul lor sacru, acela ce fusese acoperit, şi au ridicat acolo un mic templu al lui Marte, să aibă ce face soldaţii în timpul lor liber. A trimis apoi legionarii să-l alerge pe Decebal, să-l prindă şi să-l aducă viu la el, la împărat, ca să fie arătat la Roma. Traian se duse la Ranisstorum, pe Maris, unde dacii încă mai opuneau o rezistenţă serioasă. Aici îi fu adusă vestea cea bună că Decebal a fost prins şi vestea cea rea că se omorîse singur. Legionarul, şef de cuib, Claudius Maximus Tiberius, nu putuse decât să bage în sac capul şi mâna dreaptă ale lui Decebal şi împreună cu câţiva martori ai vitejeştei lui fapte, să meargă la Traian. Acesta după o amănunţită anchetă, nu cumva să fie vorba de vreo substituţie de cap, le puse într-un butoiaş cu sare şi cu miere şi le trimise la Roma. Acolo fuseră puse bine la rece până la întoarcerea lui Traian. Acesta mai avea de lucru în Dachia. Trebuia să găsească marile tezaure regale şi să lase o administraţie puternică.

Memoriul lui Hadrian – optsprezece

6 ianuarie 2011

Memoriul lui Hadrian – optsprezece

    Manuscriptul descoperit de mine în Talciocum din Porta Pantelimona, manuscript cunoscut şi recunoscut acum sub numele de Memoriul lui Hadrianus, spre a se deosebi de toate mizeriile de până acum, traduse de doamne şi domniţe care mai de care mai mai, ce merită tot ce am putut eu mai bun, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau tare, tare de tot, de coada tingirii ăleia nespălate, pe care o folosesc la încălzit oase găunoase. Şi autoarele alea, fiind şi ele destul de năclăite şi la vorbă şi la port, îţi vine să le faci ceva contrar tuturor normelor europene, care oricum nu se aplică pe la noi şi să te apuci de tradus iar una, două păginuţe din preţiosul manuscript ce acum îmi aparţine cu totul.
    Şi aici, în Costidava am văzut în ce a rămas din zidurile de apărare ale cetăţii, bucăţi din templele vechi ale dacilor, ce făceau fala regiunii, de veneau şi greci şi romani să le vadă şi să se închine la ele. Templele sunt temple şi spiritul zeilor aici sălăşuieşte. Când se războiesc două popoare, nu ele se bat ci zeii lor. Deaceea când unii pierd războiul, înseamnă că zeii lor au fost mai slabi decât ai celor care au câştigat, templele lor fiind normal să fie date noilor zei, mai puternici. Dar niciodată nu am văzut ca un popor să-şi distrugă singur templele, la ai căror zei s-au încredinţat sute de ani. Romanii nu au dărâmat nici un templu niciodată, cu excepţia celui din Palestina, din Ierusalim, unde populaţia nu a vrut să accepte să se închine şi zeului-împărat al Romei, aşa cum se face în tot imperiul nostru. Nimeni nu i-ar fi împiedicat să se închine şi la Yahve al lor. Dar dacii recunoscuseră şi că au pierdut războiul şi că zeii noştri au fost mai puternici decât ai lor. Şi atunci? De unde atâta încrâncenare şi pe popii lor şi pe temple? Spuneau unii daci pe care-i luasem prizonieri că frumoasele temple de la Sarmisegetuza fuseseră arse şi dărâmate, acoperişurile de ţiglă căzuseră iar tamburii cei mari de la coloanele de andezit, coloane cum nu se mai văzuseră decât în Grecia şi la Roma, fuseseră puşi în zidul cetăţii, care fusese mărită. Până şi pilaştri din jurul templelor, cei ce arătau zona sacră, fuseseră sparţi. Cât despre preoţii lor, popii, cum le spuneau, capetele lor se vedeau de la depărtare, puse în pari lungi pe zidurile cetăţii.
    Ba chiar voiau să dea vina pe noi, cică noi romanii le-am fi distrus atunci când am impus demantelarea zidurilor de apărare. Cum să dărâmăm noi temple? Zeii noştri unde să mai sălăşuiască? Aşa că neavând temple şi popi, dacii trebuiau să fie siliţi să părăsească oraşele pe care şi le ridicaseră în munţi. Vom ridica noi alte oraşe, mai mari şi mai aproape de ape, să se poată asigura mai uşor circulaţia trupelor, a civililor şi a mărfurilor. Poate şi o parte din daci ar fi bine să-i mutăm în Moesia, iar aici să aducem legionari din Britania şi Palestina.
    Dar până atunci mai era. Sulidava nu a fost nici o problemă pentru noi. Fusese părăsită, ca şi casele şi turnurile de apărare. Decebal îşi schimbase tactica. Trimisese femeile cu mulţi copii în nord, dincolo de Moigrad, inclusiv pe fata lui. Ceilalţi erau evacuaţi prin cetăţile ce tocmai se ridicau în spatele marelui val de apărare, unde îşi trimisese din timp armamentul greu şi “rezerviştii”. Valul includea şi Sarmisegetuza şi celelalte cetăţi mai vechi din jur.
    Au fost probleme cu ocuparea davei din Prisaca, pusă chiar pe culme şi pe drumul de care pe care se căraseră blocurile fasonate de piatră către Sarmisegetuza. A trebuit să construim turnuri pe roţi, din care arcaşii noştri să tragă direct în cetate. Turnurile au fost de câteva ori incendiate, dar am putut să lansăm din ele cu catapultele ulei căruia-i dădeam foc, aşa că până la urmă a luat foc şi dava lor.
    Mai prost stăteam cu mâncarea, nu mai găseam nimic. Legionarii bătrâni se cereau la vatră iar cei tineri umblau după dăcoaice, că şi alea îşi ridicau fustele de pe metereze, de nu mai vedeai unde să tragi şi ce să nimereşti. Se întâlneau noaptea şi pe urmă dă-i şi dă-i cu scărpinatul. Şi nu mai aveam nici unsoare din aia bunecuvântată de zei şi nici nu era prin apropiere Nuţia, Prima Fufa, cea care le ştia pe toate dacă era plătită. A trebuit să trimitem la Decebal o delegaţie din ăia pe care-i mânca mai tare şi să se roage să ne dea unsoare. Târgul s-a făcut. Noi ne retrăgeam zece mile şi ei ne dădeau zece borcane din acelea din scoarţă de brad, pline cu unsoare. Ce era să facem? Am luat borcanele, ne-am uns şi ne-am retras zece mile. Şi doar ştiam că şi-au trimis femeile departe. Astea însă erau din legiunile Nuţiei, pe care dacii le foloseau din plin contra noastră. Zece mile înapoi! Poftim situaţie! Şi am mai cumpărat şi 500 de prezervative, din acelea solide, împletite de dăcoaice din lână de oaie. Erau solide întradevăr, dar nu ştiu dece nu prea aveau efect. Probabil că mai trebuia spusă vreo rugăciune ceva către Esculap, cel cu şarpele şi paharul de şampanie. Traian, când a auzit de trocul nostru cu dacii, a zis că ne bagă pe gât toată unsoarea aia, cu tot cu coaje şi cu degetele alea împletite şi că în trei zile să recuperăm cele zece mile pierdute. N-au fost trei zile, au fost două săptămâni, dar măcar nu ne mai scărpinam, aşa că nici Traian n-a mai zis nimic, doar îi dădusem şi lui.
    Aveam trupe de jur-împrejurul Sarmisegetuzei, la o distanţă de 10 până la 50 de mile romane. Nu reuşeam însă să străpungem Valul lor de palisade, redute, turnuri, cetăţi în plină construcţie. Nu ştiu pe unde se aprovizionau, dar tare aveam bănuiala că peste tot se descurcau ca şi noi. Corupţia era la mare ţinută în tot imperiul. Traian ştia, dar nu avea ce face. Dacii ştiau şi profitau. Partidele, adică familiile, îşi băgau toţi incompetenţii în funcţii de conducere. Acumulau şi ei obiecte de aur, de argint, de sticlă, terenuri pe care-şi ridicau ville cu mai multe etaje, la ce le-or fi trebuit nu ştiu. Şi asta se întâmpla nu numai la Roma ci şi în provincii.
    Cum reuşeam să spargem unul din valuri, ne dădeam seama că mai sunt altele în spatele lui. Ne-au trebuit şase luni să ajungem până sub zidurile Sarmisegetuzei. Se făcuse deja toamnă. Iar magaziile dacilor gemeau de cereale, de mazărea cea de Tomis, aia îmbrăcată în teci kaki şi mai ales de murături, celebrele murături dacice, varză, marză, larză, pepenaşi albi şi galbeni, mere, pere, toate puse lângă palatul lui Decebal. Şi bineînţeles, licoarea licorilor, sulinca făcută după reţeta vândută de Alambic lui Fuzzi. Cu o duşcă de sulincă transformai un dac într-un drac.

Memoriul lui Hadrian – şaptesprezece

3 ianuarie 2011

Memoriul lui Hadrian – şaptesprezece

    Manuscriptul lui Hadrianus, măreaţa descoperire istorică din întreaga Uniune Europeană, cel găsit de mine în Marele Talcioc Balcanic din Porta Pantelimon, manuscript cunoscut şi recunoscut acum sub numele de Memoriul lui Hadrianus, spre a se deosebi de toate mizeriile de până acum, traduse de doamne şi domniţe care mai de care mai mai, ce merită tot ce am avut eu mai bun, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau tare, tare de tot, de coada tingirii ăleia nespălate, pe care o folosesc la încălzit te miri ce. Şi autoarele alea, fiind şi ele destul de năclăite şi la vorbă şi la port, îţi vine să le faci ceva contrar tuturor normelor europene, care oricum nu se aplică pe la noi şi să te apuci de tradus iar una, două păginuţe din preţiosul manuscript ce acum îmi aparţine.
    Veni iar vremea să o luăm spre Danubiu, să terminăm cu Decebal şi cu toţi ciobanii lui. Pe Vibia Sabina o lăsai în grija Nuţiei, să-i dea ceva lecţii, s-avem ce discuta când m-oi întoarce.
    - Las-o în grija mea, necheză Nuţia, să vezi ce pompez în ea, de n-o s-o mai recunoşti.
    M-am bucurat. Nuţia ştie să fie foarte simţitoare, atunci când vrea. Mai ales şi când are bani pe mână. Şi avea acum din plin, Traian îi pusese vistieria Senatului la picioare, putea să-şi ia şi sandale, de-alea care se încheiau cu şirete pe după brâu, de se purtau acum, le zicea bi-China, după numele unei ţări care tocmai ne trimisese o delegaţie de şaşii, se pare că toţi erau aşa pe acolo, şi paporniţe din piele de viezure tărcat, din alea care de le strângeai, aruncau un jet de putoare de latrină.
    I l-am lăsat şi pe Harapul meu, care, văzând-o, îi arătă vreo 46 de dinţi vampirici, toţi în gură încă. Nuţia îi zâmbi suav şi-i şopti
    - Tu nu eşti din şatra aia a mea, de lângă Pleşkoy?
    - Ba da, a noastră primă Fufa, de acolo sunt, din satul de lângă Pleşkoy, cel cu cotoi, din Mousaios sau Muzeion, Buzău cum îi zicem noi ăştia mai buzaţii, acolo unde făcurăm o groapă în râuleţ, să avem unde arunca toţi popii care trec p-acolo.
    - Daaa, mi s-a părut mie că te cunosc. Nu erai în echipajul de salvamuzeioni şi-ţi ieşea coada prin iţarii ăia scurţi?
    - Ba da Prima Nostra Fufa, mata ne aliniaşi acolo să ne măsori.
    Şi eu care credeam că e din Afrika. Ce mică e lumea şi plină de surprize. S-ar fi putut să fie chiar şi rude, doar că Prima îşi dădea cu fiertura aia din Pârţul Scroafei.
    Şi cum i-am lăsat pe toţi mulţumiţi, am plecat şi eu pe urmele lui Traian, spre Dacia cea neascultătoare. El cu grosul trupelor o luă spre Dierna, traversară Danubiusul pe podul acela de trei surcele şi se împărţiră în trei, unii, cu Traian pe la Palatul lui ce şi-l făcuse chiar înainte de primul mare război, la Zavodava, dacii îi mai ziceau şi Zăvoi, de lângă Tibiscum, să se odihnească puţin, festina lente, alţii, pe Alutus în sus, pe lângă Buridava cea elenizată, nu se ştie prin ce minune, iar alţii tocmai pe la Cumidava, pe unde treceau alte trei drumuri mari ale dacilor. Şi de ce ne apropiam de centrul Daciei, de cele zece cetăţi, de-aia se înteţeau atacurile lor. Legionarii nu puteau să mai doarmă nici noaptea, atacurile erau de o violenţă rară. Dădurăm ordine să se împartă toate armatele în trei. Unii luptau ziua, alţii noaptea iar a treia parte construia castrele de marş.
    Eu, Hadrianus, aveam oroare de acel pod turbat şi neterminat, am mers întâi în Panonia, unde tot daci erau, cu excepţia părţii de jos, de lângă Danuvius, unde se aciuiaseră iazygii lui Tartacot, cel mai mic de un cot, căci era pitic de felul lui, dar fii-su, Alambic, era lung şi slab şi cu năravul hoţiei dotat. L-am luat pe Tartacot cu mine, promiţând să-i dau înapoi pământurile luate de la el de către Decebal, a promite este senatorial, nu?
    Ştia drumurile Daciei şi puteam avansa mai repede. Dela Singidunium am luat-o pe Tisia şi apoi pe Maris, de am ajuns repede tocmai pe Sargetia, acolo unde se aflau cele mai multe cetăţi dacice, Costidava fiind prima. Şi mai era condusă chiar de Vezina. A trebuit s-o ocolim pe văile dinspre apus, unde erau doar nişte valuri cu palisade, cărora broscarii noştri le-au venit repede de hac. Le ziceam broscari pentrucă atacau cu scuturile puse deasupra capului şi lipite între ele, de părea o carapace de broască ţestoasă. Mai târziu, nişte oameni de bine au umplut lumea că italienii, adică romanii din peninsulă, ar mânca broaşte. Să le mănânce ei de vii pe toate, şi verzi şi râioase. Iar dacii aveau un cult al broaştelor. Îşi învăţau copiii de mici să rupă broaştele în două, trăgând de cele două labe mari şi apoi aruncându-le înapoi în lac. Îi învăţase Zamolxe că în felul acesta numărul broaştelor se va dubla şi frumosul lor cântec va umple toată Dacia. Mai bine îi învăţa cum să se apere de broaştele noastre.


    Făcuseră ei nişte instalaţii interesante, dar nu erau gata. Pe nişte ziduri paralele ce ieşeau din cetate, alunecau pe nişte roţi uriaşe, pe a căror axă erau fixate suliţe şi coase. Acestea alunecau omorînd soldaţii ce le stăteau în cale, apoi erau trase înapoi în cetate cu nişte scripeţi. Norocul nostru a fost că nu erau gata, roţile lor se stricau repede, nu erau întărite încă. Iar frânghiile se rupeau uşor.
    Când am ajuns sus în Costidava, n-am găsit pe nimeni. Totul ardea, toate casele, toată palisada, dar înăuntru nimeni. Ne uitam unii la alţii şi nu ştiam ca să credem. Cu cine ne-am bătut? Cu nimeni? Atunci pe morţii noştri cine i-a trimis în Hades?
    Am pus legionarii să bată picior cu picior toată cetatea. Nimic. De parcă i-ar fi ridicat zeii la cer. Într-un târziu, în fântâna cea secată, au văzut că aşa lateral, suna a gol. Au deschis blănile cele groase şi de acolo au sărit zeci de suliţe, ce i-au omorît pe toţi care erau în fântână. Erau nişte arcuri ce aruncaseră suliţele când am încercat să deschidem. Asta ne-a mai întârziat o zi. Gaura ducea la nişte scări ce coborau până în albia unui pârâu, ce se vărsa jos în Faerag. Pe acolo ieşiseră dacii, luându-şi şi răniţii cu ei. Cine ştie tocmai unde erau acum.
    Asta este încă o dovadă că manuscrisul este cel original sau o copie fidelă a lui. Când urcam pe Valea Faeragului, pe drumul ce acum duce spre Luncani, pe dreapta, deci pe partea stângă a văii, se scurgea în Faerag un pârâu, iar pe lângă el apărea ceva ce părea să fie un drum, la care nu se putea ajunge decât urcând abrupt vreo trei metri. Curiozitatea m-a făcut să urc cei trei metri. Nu se făcea numai un drum, ci două. Unul mergea pe lângă pârâu şi contrar aşteptărilor era destul de lat, dar evident neumblat. Am urcat uşor pe el, aproape un kilometru, după care pur şi simplu s-a înfundat. Părea să fi fost o surpare de teren mai veche. Pârâul izvora de sub pietrele prăbuşite şi nu avea un debit prea mare. Pietrele nu erau fasonate, erau doar pietre de râu, cum erau şi pe toată valea foarte abruptă a pârâului. Acum, chiar dacă ar fi fost ceva pietre fasonate, ar fi fost demult luate de locuitorii din Costeşti, ale căror case, până pe la un metru înălţime, din aşa ceva sunt făcute. Abia în ultimii ani le-au tencuit, ca să nu se mai vadă. Neavând altă variantă, am coborît până la confluenţa cu Faeragul, de unde curiozitatea m-a împins pe celălalt drum, care urca ocolind dealul pe care era Cetatea de la Costeşti, Costidava cum este numită în Manuscript. Drumul pare să fi fost chiar un drum de care, făcut cine ştie de cine, posibil de austroungari, ce au exploatat intens lemnul în toată zona, ce m-a scos sus pe o coamă fără copaci. De aici am luat-o în dreapta până la Dealul Cetăţuiei, unde se mai văd doar şanţurile de unde au fost scoase pietrele fasonate ale celor două turnuri, apoi la Cetate. Pe coama pe care am mers erau două stâne de vaci, care şi iernau acolo, locul fiind adăpostit şi de vânt şi de ochii autorităţilor. S-au mirat tare văzându-mă apărând aşa din jos, de unde nu venea nimeni de ani de zile. Acolo sus erau şi copaci în care oamenii puneau crăci înfrunzite pentru hrana de iarnă a animalelor, după un obicei străvechi.

Memoriul lui Hadrian – şaisprezece

28 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – şaisprezece

    Manuscriptul lui Hadrianus, interesanta descoperire istorică din întreaga Uniune Europeană, cel găsit de mine în Talciocul Pantelimonez, manuscript cunoscut şi recunoscut acum sub numele de Memoriul lui Hadrianus, spre a se deosebi de toate spârcâielile de până acum, traduse de doamne şi domniţe care mai de care mai drăguţe şi mai simpatice, ce merită tot ce am avut eu mai bun, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau tare, tare de tot, de coada ţigăii bucălăii ăleia nespălate, pe care o mulg, că dă mai mult lapte din cele patru ţâţe nesiliconate cu cât tragi mai mult de ele. Şi autoarele alea, dau un lapte de iese o brânză de-ţi vine să le lingi burduful şi să te apuci de tradus iar una, două fiţuicuţe din preţiosul manuscript pantelimonez.
    Fu greu şi pentru Traian, dar fu greu şi pentru mine şi pentru cohortele de legionari care ieşiseră cu greu din iarnă. Cât despre Decebal cu frati-su, Diegis, cu sor-sa, cu fi-su şi cu fi-sa, care erau cam mici să ştie ce se întâmplă, cu Vezina, cu al său tăntălău de fiu, Fuzzi, să nu mai vorbim. Ştiau că o să piardă şi Dacia, şi pe daci şi cetăţile cele atârnate pe coamele mumţilor, cu sutele de terase la care se munciseră douăsute de ani, ştiau toate astea, dar nu mai era cale de întors, era doar o luptă disperată. Nuţia se stabilise definitiv la Roma, în palatul lui Traian. Tartacot, şeful iazygilor îl recuperase pe Alambic, după ce plătise două butoaie de sulincă de cea mai tare, unul lui Traian şi unul lui Vezina, că de, nu se ştie cum se întorc lucrurile. Dintre cele două surori iazyge, cea mai mare rămăsese cu Nuţia, care-i era ca o naşă, iar cea mică ajunsese la Alambic, după ce se jurase pe toţi zeii că între ea şi Fuzzi fusese doar ceva platonic. Cum de Platon evident că auzise orice iazyg, Alambic spuse doar ‘Tuţi tutursla mă-tii şi o luă repede la puricat pe proaspăta vestală şi pe-o parte şi pe cealaltă.
    Nuţia se ţinuse de cuvânt, se dusese la Ostia când venise corabia de la Tomis, cu oile mele, le şi dusese la Tibor, la villa mea cea cu lac în faţă, Villa Hadriana cum poruncisem să se bată în marmură chiar pe fronton. Nu că n-ar fi nimerit altfel Nuţia pajiştea pentru oi, dar să vadă inscripţia în fiecare zi şi să moară de ciudă toţi senatorii care mai aveau câte o căsuţă, din acelea de lemn făcute de secuii din Asia şi importată prin Parţia, ce ne era prietenă acum. Chiar vorbeam cu Traian, stând aşa la o cafea şi pipând nişte botanice aduse din Dacia, seminţe de zorele – Ipomoea purpurea şi seminţe de cânepă – cannabis dacica, să aducem mai aproape nişte secui, să-i aşezăm într-o zonă muntoasă de prin Dacia, unde ar putea face chiar şi vase pentru o flotă care să patruleze pe Danubiu. Alutusul fiind navigabil, ideea era fezabilă iar secuii întotdeauna au ţinut cu puterea, aşa că nu vom avea probleme. Până şi limba şi-o schimbă, după cum bate vântul. Şi mai aveam şi un dac cu studii pe Volga, unul Ilyes, mare specialist în canalle. L-am fi putut pune şi pe el la treabă, că tot pălăvrăgea tot timpul cu senatorii noştri şi nu poţi să ştii ce idei le mai bagă în cap. Seminţele de zorele şi de cânepă ni le procurase pişăcioasa de fiică mai mică a lui Traian, aia care vorbea stricat, cine ştie de la ce sclavi o fi învăţat. Cred că de la nişte Hrebenci sau de la nişte Sydonişti cu care se înhăitase în ultimul timp. Ajunsese să ţină cuvântări despre zorele şi cânepă, ce avantajuri au ele, pe la colţurile forului ăla rotund, cu bibliotecă prin prejur, cică al lui Traian. Traian şi bibliotecă ! Hă, hă, hă ! Seminţele de zorele eu le pusesem pe lângă gard, să nu se mai belească toţi turiştii care veneau să-mi vadă vacile cele cu ugerele în faţă şi oile alea bucălate. Cânepa o pusesem pe lângă lac, făcea frumos, dar cam dădeau vacile cu mare poftă prin ea şi pe urmă mugeau ca nişte căţele toată noaptea. Nimic nu e perfect pe lumea asta. Ce era mai prost era că de gura lumii trebuise să mă-nsor cu una pe care mi-o găsiseră Traian şi nevastă-sa Plotina, una care dacă avea 14 ani acolo, Vibia Sabina, dintr-o familie scăpătată de senatori, de prin Insula Caprelor. Nu mă deranja fata, o puneam să aibă grijă de animale şi tare-i plăcea. Nici eu n-o deranjam, că ce era să fac cu ea, aveam acum un sclav nubian, negru ca abanosul, ce să-mi mai trebuiască altceva. Aşa că mai adusese şi douăzeci de capre, de la tacsu, ca zestre, ca să zică şi el că n-o dă chiar în curul gol. Atât de mult semănam cu Traian la gusturi, că Plotina, care prin nu ştiu ce minune mă simpatiza, l-a pus pe Traian să bată o monedă cu noi doi, ţinându-ne asa, frumuşel de mână. Mai târziu aveam să plătesc eu toate aceste gesturi drăgălaşe, când îl puse pe Traian să-i fiu succesor. În toate. Acum de, unde merge mia, merge şi suta.

Memoriul lui Hadrian – cincisprezece

20 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – cincisprezece

    Manuscriptul lui Hadrianus, cea mai mare descoperire istorică din întreaga Uniune Europeană, cel găsit de mine în Marele Talcioc Naţional din Pantelimon-Siti, manuscript cunoscut acum sub numele de Memoriul lui Hadrianus, spre a se deosebi de toate contrafacerile de până acum, traduse de domniţe care mai de care mai drăguţe şi mai simpatice, ce merită toată stima mea, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau tare, tare de tot, de coada ţigăii bucălăii ăleia nespălate, pe care o tund şi o mulg, că are mult păr şi dă mult lapte din cele patru ţâţe nesiliconate. Şi autoarele alea, fiind bine dotate de la zei, iese o brânză de-ţi vine să le lingi burduful şi să te apuci de tradus iar una, două foicele din preţiosul manuscript pantelimonez.
Iar Traian, Nemuritorul, Hadesul să nu-l primească, se uita cu jind la Villa mea din Tibor, cea dotată acum şi cu boi şi cu vaci şi cu oi şi cu statui de zei care să aibă grijă de animalele din moşie. Avea şi el două vaci, dar ce să facă cu ele, erau proaste ca noaptea, veneau taurii peste ele, dar degeaba, dacă rasa era proastă, degeaba le educau ăia. Nici să mugească nu ştiau, scoteau pe bot de credeai că e vreun cotoi în călduri şi nu o vacă de la care aştepţi lapte, brânză, unt şi ouă.
Villa lui Traian era cam departe, la circa 50 km de Roma pe un platou alpin de la poalele muntelui Altuino, la Arcinazzo Romano. Pusese ochii şi pe vacile mele, ba şi pe un tăuraş mai zbanghiu, aşa că a trebuit să rezolv într-un fel problema. I-am dat adresa lui Fuzzi, care a avut neobrăzarea să-i ceară şi lui acelaş preţ ca şi mie. Traian a stat, s-a gândit împărăteşte, aşa pe vine, când era la biblioteca aceea, cum îi zicea el, acolo unde şi împăraţii se duc pe jos şi-şi dau izmenele în vine şi a spus “errare humanum est” iar când a ieşit deabinelea a bubuit de era să se dărâme şandramaua şi a dedus calm “Si vis pacem, para bellum”. A dat dispoziţie să plece imediat o legiune întreagă la Sullidava, să dărâme cetatea şi să aducă tot ce se găsea pe acolo, vaci, boi, femei, copii, aur, argint, bronz.
Nu ştiu cum s-a făcut, dar Vezina a aflat şi i-a trimis vorbă comandantului trupelor din sudul Carpaţilor, Pompeius Longinus, să vină, să se întâlnească cu el şi cu Fuzzi, să-şi ia vacile pe care să le dăruiască împăratului, plus două iazyge, una pentru împărat şi una pentru el, care o vrea, pe încercate. Longinus, lung şi cum se spune, cam bok aşa, fără minte, se grăbi şi se duse să-şi ia tainul cel râvnit. Vezina îl primi cu toate onorurile cuvenite şi-l cază la casa lor de oaspeţi de pe Cetăţuia, cam acolo pe unde îşi ţinea cirezile. Longinus era încântat nevoie mare şi aştepta să se adune toate darurile pentru împărat dar şi pentru el. Vezina, ca o cutră bătrână ce era, trimise repede la Traian o solie cu zece vaci, un tăuraş şi cu una din iazyge, haia mai mare, după care i se scurgea lui Alambic. Fata era de acord, că doar mergea la un împărat, cu toate că nici Fuzzi nu fusese de lepădat, ba chiar nici Alambic. Dar trebuia să se gândească şi ea la viitor, că vorba aia din bătrâni, faci, nu faci, vremea-ţi trece. Şi-i mai spuse solia lui Traian că pe Longinus nu-l va mai vedea întreg decât când romanii s-or duce dincolo de Danubius şi să-şi ia şi podul cela cu picioare groase să ţină 2.000 de ani şi cu stighii deasupra să nu ţină nici zece ani. Că era o ghiaţă pe el că romanii traversau mai bine pe apa îngheţată decât pe pod. Dar era frumos, făcuseră romanii şi monede cu el, de apărea ca o podişcă peste un pârâu. Traian, mai stătu şi el la gândeală, îi părea rău şi de Longinus, dar şi de vaci şi mai ales de tăuraşul promis. Dădu un răspuns aşa cam în doi, trei peri şi porunci armatelor să înainteze fără nici un pic de zăbavă. Iar cât despre Longinus, Traian dădu o pungă grea solului, să-l convingă, cum o vrea, să-l scape de dilemă. Solul, ca un dac cinstit ce era, opri jumătate din pungă iar restul îl duse la Vezina, spunându-i că atât dă Împăratul pe Longinus. Vezina îl invită pe Longinus, îi transmise mesajul împărătesc şi îi oferi o ceaşcă de ceai din acela eficace, făcut din cucuta dacica mortalis. Longinus înţelese mesajul, se gândi un pic la zeii cei nerecunoscători, apoi sorbi toată ceaşca, ce-şi făcu efectul aşteptat în câteva secunde. Vezina mai vru să facă un schimb şi cu trupul lui Longinus, dar Traian îi transmise că să facă ce vrea cu Longinus, că tot e mort acum. Degeaba îi mai trimise nişte vaci negre lui Traian, din acelea cu două ugere în faţă şi nu spre coadă, de se mirară toţi oamenii pe lângă care trecea turma, nimănui netrecându-i prin minte că nu era decât o banală operaţie de transplant, făcută de un iscusit part aciuiat pe lângă curtea lui Decebal. Traian se apropia cu toate legiunile pe care le putuse aduna, de cele zece cetăţi centrale ale lui Decebal, cetăţi înconjurate acum de marele zid de piatră şi cu palisadă deasupra, ce măsura câteva zeci de mile. O astfel de construcţie, gândită de Vezina şi înfăptuită şi de daci şi de oameni de toate neamurile, plătiţi bine, nu se mai văzuse. Traian băgă la cap şi-şi spuse că doar aşa va reuşi pe viitor să-şi apere imperiul de hoardele de germanici, turcomani şi comunişti, ce veneau din răsărit.

Memoriul lui Hadrian – paisprezece

17 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – paisprezece

    Manuscriptul lui Hadrianus, cea mai mare descoperire istorică a secolului XXI, cel găsit de mine în Talciocul Naţional din Pantelimon-Siti, manuscript cunoscut acum sub numele de Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de toate contrafacerile de până acum, traduse de domniţe care mai de care mai drăguţe şi mai simpatice, ce merită toată stima mea, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau tare, tare de tot, de coada ţigăii bucălăii ăleia nespălate, pe care o tund şi o mulg, că are mult păr şi dă mult lapte din cele patru ţâţe nesiliconate. Şi autoarele alea, fiind bine dotate de la zei, iese o brânză de-ţi vine să le lingi burduful şi să te apuci de tradus iar una, două foicele din preţiosul manuscript pantelimonez.
Io, Hadrianus, cum auzii de la Cornelius de oile alea bucălate şi nesiliconate de care erau pline pajiştile de pe culmea munţilor de deasupra Sarmisegetuzei, vorbii cu Nuţia cea talentată, să pună o vorbă bună pe lângă Vezina, sau măcar pe lângă pârţăngosul de fisu, Fuzzi cel rămas făr’de iazyguţe, să-mi trimită şi mie aici la villa mea de lângă Roma aşa vreo douzeci, treizeci de oiţe d-alea. Nici nu trece o lună şi-mi soseşte răspunsul de la pramatia de Fuzzi.
– Gata Şefu’ zece Kossoni bucata, câte vrei, cu livrare port Ostia, cu factură, dar plata la sac..
Asta era culmea! Noi am câştigat războiul şi lepra de Fuzzi îmi cere bani pe douzeci de oi. Şi ce-or fi ăia Kossoni? O întreb pe ministreasa turismului şi a drumurilor. Ştia a dracului cioară vopsită. Cică erau un fel de monede, comandate mai demult de Burebista unui principe din Moesia Inferior să i le bată cu numele lui Brutus, să bage zâzanie între romani. Îi dăduse şi aur, sârme groase şi însemnate la capete, ca să se ştie unde se termină, el să le bată doar, că avea meşteri buni, greci şi romani. Şi i-a bătut 10.000 de Kossoni, nu avrut să scrie Brutus pe ei şi i-au trebuit 10 căruţe să le care până la Sarmisegetuza. Dar una din căruţe s-a “rătăcit” prin munţii Hemus şi de atunci toţi dacii cică o caută. Cererea asta cu Kossonii era un fel de încercare, să vadă dacă nu cumva e la noi căruţa. Mă duc iar la palat, la Nuţia şi-o întreb
- De unde să iau eu Kossoni, Mărită Prima Fufa? Habar n-am de nici o monedă de tipul ăsta. Vino să-mi vezi colecţia, chiar m-ar interesa şi pe mine vreo două, trei bucăţi, ţi le-aş plăti bine.
- Of, ce mă fac cu tine Nemuritorule Hadrianus, fie Împărăţia ta lungă, mare şi tare, nu ştii că toate au o rezolvare, mai devreme sau mai târziu? Probabil că a luat-o la vale carul ăla cu monede, că ştii, drumurile sunt destul de proaste prin Hemus, sunt bandiţi mulţi, îţi iau căruţa cu acte cu tot. Ei, s-o fi dus şi ea la vale spre Danubius şi dacă a avut viteză mare o fi şi traversat fluviul, că e un vad acolo, lângă Sucidava şi o fi luat-o aşa în sus până la Pustiu-dava, alături de Sarmisegetuza. Dar oamenii precis că au grijă de ea, că sunt oameni cinstiţi.

 Eu aşa cred că s-a întâmplat. Dar dacă cineva ar plăti în aureuşi, aşa la o cotă de 2 la 1, cred că pot să fac rost de Kossoni, chiar aici la Roma. Doar n-o să rămâi şi fără oi şi cu colecţia incompletă.
Deci nu numai că mă specula Fuzzi, dar o făcea şi Nuţia, Prima Fufa, funcţie ce i se recunoştea şi aici în Roma, datorită relaţiilor cu vestalele cele harnice. Ele îi făcuseră relaţia cu toţi senatorii, de se înfipseseră toţi în ea, fără discriminare că ar fi dacă şi nu romană. Voiam de mult oi din acelea dace, să tot mulgi la ele, că de ce le mulgeai mai des, de-aia dădeau mai mult lapte. Şi cum cererea de lapte era tot mai mare şi preţul era pe măsură. Şi telemeaua închegată cu stomac de miel şi burduful acela făcut în scoarţă de brad ajunseseră la preţuri pentru zei. Nu aveam de ales.
- Tu ai fost mereu salvarea mea. Bine. Aşa rămâne. Salve, Prima Fufa.
- Salve Imperator !
- Aoleo, nu mai spune aşa că se aude până la Traian şi ştii ce face în cazuri de astea.
Şi mă dusei la templul lui Isar, unde Isărescul tăia şi spânzura decând se înţărcase şi până acum, scosei doi saci de aurei, îi pasai Nuţiei, care în aceeaşi seară veni la mine cu teleguţa cu sacii de Kossoni.
Schimbul se făcu repede, aveam o sclavă din Palestina, o canaanită cu părul cam negru, cred că era vopsită cu zeamă de brusture fiert, care doar asta făcea, sau mă rog, aşa zicea. Apoi Nuţia, operativă în toate, îmi spuse că se poate duce chiar ea la Ostia într-o lună, să dea jos oile de pe corabie, veneau tocmai de la Tomis, să le numere şi să le aducă direct la villa mea. Vai ce ministreasă amabilă şi descurcăreaţă! Dar cam scumpă.

Memoriul lui Hadrian – treisprezece

14 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – treisprezece

    Manuscriptul lui Hadrianus, cel găsit de mine în Talciocul Naţional din Pantelimon, manuscript cunoscut acum sub numele de Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de toate jegurile de până acum, false fără de nici o îndoială, traduse de domniţe care mai de care mai drăguţe şi mai simpatice, ce merită toată stima mea, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau tare, tare de tot, de coada tigăii ăleia nespălate în care-şi frig ce-şi bagă-n gură, să nu cumva să cadă cu fundul de dinainte în ea sau să se dea pe spate şi să li se belească târtiţa aceea puturoasă, acest manuscript zic Domniilor Voastre, continuă, dacă mai doriţi, altfel îl las netradus, aşa cum l-am găsit.
    Văd, aud şi simt în ultimul timp multe murmure, în special din partea acelor romani din provinciile noastre mai îndepărtate şi deci mai puţin dezvoltate, din aceia cu un nivel de trai atât de scăzut, de i-ar invidia şi pe cei din Sucidava de Vale, aceia care au o fântână cotită, care de fapt se află în afara cetăţii, fapt ce nu se mai întâlneşte decât la Sulidava, cea de lângă Costidava şi de unde este prietenul meu Fuzzi, care au şi ei cisterna, făcută de altfel de meşteri romani plătiţi bine, mai jos de cetate şi la care se ajunge tot printr-un tunel. Cred că vă daţi seama cine sunt cârcotaşii. Sunt cei din provinciile apusene, de dincolo de Lacul cel Mare şi de dincolo de Pământul cel Mare, cei din Terra-Califilor, Lânosul, Novum Yorkum, Novum Jerseum, Cuibecul, Ontarele şi Porumbelia Britanică. Ei nici nu ştiu pe unde se află nici Apulum, nici Porolissum, nici Dinogetia şi nici măcar Smirodava-Roman, ceea ce mi se pare chiar revoltător. I-am dat sarcină Nuţiei să facă o hartă cu măcar jumătate din localităţile mai importante din Dacia, s-o dea scribălăilor din ministerul ei s-o copieze în 200 de exemplare, numerotate şi să le trimită în toate provinciile spre ştiinţă, iar un exemplar să-l pun eu în Memoriu.
    Aşa, acum sunt mai liniştit. Şi Traianus şi S •P •Q •R •, adică voi să spun “Senatus Populusque Romanus” sau “Senatul şi poporul roman”, asta în latina vulgului, s-au mirat tare, până acum doar efigiile împăraţilor fiind trimise aşa peste tot şi asta cu mare grijă să nu semene unul cu altul.
    Teoria ca teoria, dar practica era cu mult mai grea. Noi ne făceam planuri cu Dacia de parcă ar fi fost toată a noastră, dar şi Decebal făcea la fel. Atârnase de brazii de lângă Sarmisegetuza capetele căpeteniilor dace ce trecuseră de partea noastră. Arătau ca nişte globuri, cu părul negru, roşu, galben sau alb. Şi mai puseseră, aşa în batjocură şi nişte ceşti, pline cu apă, dacă le-o fi sete, să aibă ce bea. Şi nişte lumânări aprinse, să se vadă podoabele şi noaptea. Şi pentrucă erau atârnate toate de crăci, au spus brazilor acelora Crăciuni. Şi tare se mai bucurau şi dacii şi nevestele lor, dar mai ales copilaşii, care dănţuiau în jurul Crăciunilor, că era zăpadă şi le era frig. Iar Andrada, cea care tocmai nu câştigase la loteria naţională dacică, îi învăţa pe copii un cântec patriotic

    “ Ţi s-a luat de bănci şi rate
    şi de lefuri micşorate?
    Vrei să ai un an mai bun?
    Ia-ţi manele din Crăciuni!”

    Continuarea, pentru cunoscători, e aici
    Sanctuarele ce fuseseră dărâmate le puseseră de temelie la zidurile ce se reconstruiau în toate cetăţile. Şi mai măreau şi suprafaţa cetăţilor, ca să aibă unde să stea câţi mai mulţi soldaţi. Le măriseră şi soldele, de veneau şi din jurul Daciei oameni dornici de un ban mai mare şi mai greu. Dar asea se întâmplau doar în zona dintre munţi, dar nu şi lângă Tapae, unde Traian lăsase cohortele să construiască o cetate fortificată. Se înlocuise complet cetatea de la Petraroza cu una din piatră. Din cea veche rămăseseră doar patru turnuri exterioare. La marele val construit din apropierea ei şi ţinând coama munţilor de mergea până sus deasupra Sarmisegetuzei, se adăugaseră altele paralele, şi altele perpendiculare, de ziceai că s-au modificat munţii. Nimeni nu mai putea recunoaşte zona, care acum mai era şi plină de tot felul de maşini de război, unele de la romani, altele inventate de dacii cei şcoliţi la Roma sau pe la Pontul Euxin, în Olbia, Istria, Tomis, Calatis sau tocmai la Messembria. Fuzzi venise înapoi în Dacia, chemat de tacsu Vezina. Venise repede, cu gândul la cele două iazyge, dar ia-le de unde nu-s. Nimeni nu ştia nimic, sau măcar aşa îi spuneau. Oricum, nici urmă de soldaţii romani lăsaţi în fiecare cetate să urmărească respectarea tratatului. Vezina strigase tare, să se audă până la Roma
    - Tratatele nu sunt decât o bucată de papirus.
    Şi se auzi până la Roma, chiar până în Senat, care grăbi construcţia căruţo-viilor şi angajarea de lefegii din toate ţinuturile. Podul de peste Danubius era gata, dar generalii erau supăraţi. Ba că trebuia construit mai la deal, ba mai la vale. Mare noroc cu democratul împărat Traian.
    - Aici am zis să fie, aici e şi voi nu sunteţi decât o turmă.
    Şi turma traversă pe podul cu picioare de piatră şi suprastructura din lemn, că aşa era mai ieftin.

Memoriul lui Hadrianus – doisprezece

13 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrianus – doisprezece

    Manuscriptul lui Hadrianus, cel găsit de mine în Talciocul din Pantelimonus, manuscript cunoscut acum sub numele de Memoriul lui Hadrianus, spre a se deosebi de toate memoriile de până acum, false fără de nici o îndoială, traduse de domniţe care mai de care mai drăguţe şi mai simpatice, ce merită toată stima mea, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau zdravăn, dar zdravăn de tot, de coada tingirii, să nu cadă cu partea de dinainte în ea sau să se dea pe spate şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză dizgraţioasă şi puturoasă, acest manuscript zic Domniilor Voastre, continuă. No Hai!
Traian se puse pe făcut drumuri. Drumuri solide, aşa cum numai romanii ştiau să facă. Structură ca lumea, ridicată deasupra terenului din jur, să nu le afecteze ploile torenţiale în care Europa era bogată. Cu pietroaie mari la bază, apoi din ce în ce mai mici, bătute bine, de ajungeau ca cimentul întrebuinţat la Colosseumul din Roma. Staţiile de schimbat caii şi invenţia mea şi a Nuţiei, poşta, uşurau apoi schimbul de depeşe în tot imperiul. Se găsiseră chiar unii senatori şi chiar din alţi romani mai înstăriţi care trimiteau şindrile din acelea se lemn în tot imperiul, la adrese care nu existau, doar ca să se laude cu ele, prin ce provincii ajunseseră. Le şi clasau pe provincii şi le puneau în ordinea circulaţiei lor, în nişte desagi de piele cu coperţi de lemn, pe care îi numeau clasoare. Un nume stupid, care cred că o să iasă repede din uz. Nici fiii lor n-o să mai ştie ce sunt acelea clasoare, şi poate nici de şindrilele poştale, zgâriate uneori pe scoarţă de mesteacăn n-o să-şi mai aducă aminte. Ţin minte că a făcut mare zâzanie în senat sosirea unei astfel de depeşe tocmai din Smirodava, o cetate dacică aflată undeva la vărsarea Malusdavei în Siretus, de la un roman chiar născut pe acolo, pre nume Danielus Marcus înrudit cu o dacă de prin partea locului, care-i strica papirusurile obţinute cu atâta greutate tocmai de prin delta Nilului cu scheme şi desene, ce unele semănau iar altele nu semănau cu modelele. Dar mai căutate erau cele ce nu semănau cu nimeni şi ajunseseră să se negocieze bine chiar şi în for la Roma. Danielus scria, de fapt zgâria pe şipca ce ajunsese la Senat că ar fi bine dacă numele Smirodavei ar fi schimbat în Roman, că de romani a auzit toată lumea, iar el e roman şi se mândreşte cu asta. Nu ştiu dacă chiar se mândrea, dar ideea a gâdilat în mod plăcut urechile mari, largi şi lungi ale senatorilor, care pe loc şi-au scos ceara din urechi cu linguriţa aceea specială, spatula auriculata, au frecat o şipcă mare cu ea şi au zgâriat un decret pentru schimbarea numelui locului. Şi locul şi astăzi se numeşte Roman, iar lui Danielus i-au ridicat o statuie chiar în centrul davei şi pe soclul ei au scris ROMAN, ca să-şi aducă aminte toţi dacii de acolo şi care, încântaţi fiind, au spus că de acum încolo ei sunt din tribul romaşcanilor. Iar Danielus s-a apucat de colecţionat şi intermediat şindrile poştale, căci cererea la Roma era mare.
Iar Traian, cu mintea lui cea ageră, repede îi trecu prin capul lui cel creţ, ce credeţi? Ca drumul pe care-l proiecta pe valea Alutusului, pe la Buridava, Caput Stenarium, Augustia şi care trebuia să taie munţii cei înalţi, Carpaţii de răsărit, să meargă o parte spre sud, la Piroboridava, apoi la Dinogetia, la Noviodunum, Halmyris, Histria, Tomis, Calatis, până la Messembria, să poată ajunge rapid în Scitia Inferior la o nevoie, iar alt drum s-o ia în sus, pe la Tamasidava, apoi la Smirodava-Roman, iar de aici mai la nord pe valea Malusdavei, până la cetatea propriuzisă Malusdava, aflată în munţi şi ea, de unde putea apăra Imperiul de unele atacuri ale carpilor şi costobocilor, alte triburi înrudite cu dacii.
Alt drum ce ieşi din mintea sa, evident cu ajutorul Nuţiei ce ştia să se facă utilă nevoie mare, ar fi mers de la Caput Stenarium la Apulum, unde se unea cu cel ce venea de la Partiscum din Panonia, pe valea Marisului, la Germisara şi apoi mergeau împreună la Potaisa, Napoca şi în sfârşit la Porolissum, unde ar fi dorit să întemeieze un municipium.
Pe marea hartă pe care o adusese la Senat de la Palatul Imperial, dincolo de Porolissum scria mare “Hic sunt leones”, adică tot daci, dar care nu intrau deocamdată în preocupările lui.
- Cât costă toate căruţo-viile astea, întrebară senatorii, ca să se afle şi ei în treabă.
- Cât existenţa Imperiului, atâta costă.
- Credem că merită. Dar de unde luăm banii ?
- Din cei pe care îi avem. Banii de aur îi facem la jumătate, dar cu aceeaşi valoare, iar dacă nu ajung, îi facem din bronz pe toţi şi doar îi învelim într-o foiţă subţire de aur. Aşa au făcut şi înaintaşii noştri, aşa o să facem şi noi. Aşa a spus şi preotul din templul din Isar.
- Oh. Dacă aşa a spus şi Isărescul, înseamnă că aşa este.
- Aşa a spus şi Nuţia, noua noastră ministreasă şi aşa am spus şi eu, spuse Traian, sprijinindu-se ca din întâmplare pe sabia sa cea lungă.
- Ooooh, Mărite Împărate, dece nu ai spus de la început că asta ţi-e vrerea? Aşa va fi. Şi drumurile nu ne îndoim că vor ţine 2.000 de ani.
- 2.000 de ani vor ţine.
- Şi pe urmă ?
- Mai discutăm atunci.

Memoriul lui Hadrian – unsprezece

9 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – unsprezece

    Manuscriptul lui Hadrian, găsit de mine în Talciocul din Pantelimon, manuscript numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de toate memoriile de doi cenţi, false, fără de nici o îndoială, traduse de doamne şi domniţe care mai de care mai drăguţe şi mai simpatice, ce merită toată stima mea, dar care au tradus din nişte autori sau autoare ce mai bine se ţineau zdravăn, dar zdravăn, de coada tingirii, să nu cadă cu partea de dinainte în ea sau să se dea pe spate şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză sfârâitoare şi mai ales rău mirositoare, acest manuscript zic Vouă, continuă şi azi.
    Marcus Ulpius Nerva Traianus, între intimi Trăienel, ajungând la el vestea capitulării dacilor, şi-a luat repede la Roma titlul de Doctor Honoris Causa Dacicus Maximus. Şi dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu nişte lupte prin circuri, ca toată lumea să ştie cine este imperatorul. Şi când se treziră romanii din mahmureală, întrebară şi ei ca orice cetăţean
    - Dar banii, banii unde sunt? Spuneaţi că dacii sunt îmbrăcaţi în aur, că mănâncă din străchini de aur şi se şterg la fund cu frunze de aur. Unde este aurul, unde sunt frunzele alea de aur cu scurgeri pe ele, mărite împărate?
    - Păi e criză, voi nu ştiţi? Şi în Dacia, dar şi în Parţia şi în Sarmaţia şi în Egipt, ba chiar şi în Patagonia. Aurul care l-am luat este ca să plătim pe clienţii noştri din provincie, să nu ne mai muşte de cur. Imediat ce trece criza vă dăm aur la toţi. Iar ce ne rămâne, adică ce mai reducem din soldele legionarilor, îi băgăm în investiţii. Uitaţi, căruţovia ce pleacă din Roma şi ajunge tocmai la Dierna, pe Danubius, trebuie prelungită până în Dacia Superioară, la Porolisum.
    - Dar Porolisum este în Dacia, nu în Imperiu.
    - Tocmai, deci trebuie să ocupăm Dacia toată, ca Porolisum să fie în Imperiu. Senatul trebuie să aprobe proiectul. Dacă nu, îl băgăm prin ordonanţă de urgenţă.
    - Aşa este, Împărate, de aceea este bună democraţia noastră imperială. Trăiască democratul Traian!
    - Şi uite, mi-a trimis Hadrian, cel pe care-l văd ca pe un fiu, o reprezentantă a Dacilor, una deşteaptă ca noaptea iarna la Polul Nord, frumoasă şi grasă ca bunica lui Turtăcot, şeful iazygilor, cu buci în loc de obraji şi blondă ca o scroafă vopsită cu esenţă de băşina porcului. Şi era şi Prima Fufa la curtea lui Decebalus. Are mare experienţă şi vreau s-o punem ministreasă a turismului, că ştie să călărească bine, aşa mi-a spus Hadrianus şi cred că e bună şi la dezvoltare, îi place să bată drumurile.
    Şi se puseră romanii pe făcut drumuri, că pod aveau, dar drumuri nu. Şi prin cazanele Danubiului făcură pod suspendat pe bârne înfipte lateral în stâncă, să iasă socoteala cu banii, că erau calculaţi pentru tunel. Şi aşa mai făcură ceva economii, cu care luară nişte obligaţii imperiale pe numele Împăratului şi al noului ministru al dezvoltării. Noul ministru, de fapt ministreasă, cred că nu vă dezvălui vreun secret dacă vă spun că o cheamă Nuţia, cea ambiţioasă, nu prea deşteaptă, dar în fond ce-i trebuie unei femei deşteptăciune, când are altceva care se caută mai curând şi nici nu se consumă. Doar se întreţine. Îşi făcuse repede relaţii la senatori, la templele pline de preoţi slugarnici şi libidinoşi, la vestalele cele cu încă un servici, ce circulau noaptea pe Via Appia şi cu care că se cunoştea mai demulticel. E drept că începuse o boală să circule, una adusă din Egipt de legionari, îi zicea sisilisi, dar vestalelor itinerante nu le păsa prea mult. Se duceau la templul lui Esculap, ba şi pe la cel al lui Liber Pater şi obţineau pomezi şi ceaiuri vindecătoare, sau aproape. Multe din vestale erau din Dacia, cunoşteau locurile, drumurile, ba chiar şi pe oamenii mai importanţi şi cu relaţii, aşa cum era Fuzzi. Lui Fuzzi îi făceau tarif redus, era de-al lor doar. Şi acolo, la templul Vestei, unde n-ar fi trebuit să fie mai mult de 6 vestale, se aciuiaseră aproape 100, toate cu funcţia de Sacerdos Virgo Vestalis, şi toate Virgo, puteau să garanteze toţi senatorii treaba asta. La templul lor îşi făcuse sediul şi Nuţia, aici se stabileau traseele drumurilor romane ce se construiau, şi tot aici se alocau fondurile strânse din tot imperiul.
    Traian la început n-a dat prea multă importanţă acestei Prima Fufe, dar cum treceau săptămânile, vedea că nu poate fără sfaturile ei. Era foarte utilă. Mereu găsea pe jos câte un bileţel de la vreun senator ce încerca să cumpere Senatul, ba lăuda pe unul până îşi punea poalele togii în cap şi fugea de nu mai auzeai de el. Era bună. Îi găsi un sediu chiar în Palat, la etajul 6, să-i fie mai aproape. Şi îi fu. Îi fu aproape până când uită şi de băieţeii blonzi de la etajul 5 şi de proaspăta nevastă pe care o cumpărase, ca să mai astupe din gura târgului Romei. Cele două fete pe care le avea din altă căsătorie, de când umbla pe mare prin Egipt, Siria şi Liban, ajunseseră prietene la toartă cu Nuţia, care le dădea ceva meditaţii în particular, dar aşa pe gratis, aşa cum trebuie să facă o doamnă ca ea.

Memoriul lui Hadrian – zece

8 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – zece

    Manuscriptul lui Hadrian, găsit de mine în Talciocul din Pantelimon, manuscript numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de memoriile de doi bani, false, fără de nici o îndoială, traduse de doamne şi domniţe care mai de care (mai drăguţe şi simpatice), ce merită toată stima cuvenită, dar care au tradus din aşazişi autori sau autoare ce mai bine se ţineau zdravăn de coada tingirii, să nu cadă cu trompa în ea sau să se dea pe spate şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză sfârâitoare şi mai ales rău mirositoare, acest manuscript zic Vouă, continuă şi azi, că mai reuşii să descifrez din el nişte file, cam rupte şi cam jegoase, dar aproape complete, cu toate amprentele lăsate pe el de romani, daci, eleni, marcomani, iazygi, roxolani, goţi, vizigoţi, alani, vandali, gepizi, huni, avari, slavi, pecenegi, cumani, bulgari, unguri, tătari, turci, greci, saxoni, evrei, ţigani, ruteni, secui, austrieci, italieni, nemţi, ruşi, arabi, chilieni, coreeni, chinezi şi comunişti.
    Ca să nu mai vorbim de olteni, ardeleni, maramu, bucovineni, moldoveni, timoceni, dobrogeni, aromâni, fârşeroţi, munteni, istrieni, machedoni, ceangăi, vlahi, bănăţeni, meglenoromâni, ţinţari, kuţovlahi, morlaci şi mitici, ca să nu-l uit pe don Contrafort, Mircea Mihăieş.
    Toate aceste amprente lăsate pe manuscript, nu au făcut decât să se anuleze între ele şi să iasă la iveală exact ce a fost la început. Adică latina vulgară de Floreasca, mahalaua mea superbă de origine.
M-am hotărît să scap de Nuţia, într-un fel sau în altul. Nu-mi plăceau surprizele, chiar dacă pe urmă eram mulţumit. Tratatul cu dacii mă pusese pe gânduri. Nici nu putea fi vorba să aibă vreun accident de căruţă sau altceva de genul acesta. Era totuşi Prima Fufa şi în lipsa întregului cler distrus complet de către Decebalus şi de către Vezina, ei îi revenea conducerea din umbră a regatului. Doar că nu eram singurul care se săturase de ea, Vezina nutrea aceleaşi gânduri mărinimoase. A fost la Sarmisegetuza, la Decebalus şi s-a întors cu o înaintare în grad nesperată pentru Prima Fufa. Să fie şefa delegaţiei dace ce avea să ajungă la Roma. Nuţia când află, începu să numere în plină zi stelele de pe cer. Când ajunse la o mie de mii, spuse
- Cred că clarvăzătorul Decebalus a luat cea mai înţeleaptă hotărîre. Eu voi salva Dacia.
Pe mine mă apucă tusea, pe Vezina la fel, doar Fuzzi rămase cu maxilarele depărtate şi nici nu mai răsufla.
- Cred că n-ai înţeles bine, dragă Nuţia, delegaţia trebuie să închine practic Dacia lui Traian, Imperatorul nostru.
- Am înţeles foarte bine şi aşa voi face. Dacia trebuie salvată, nu cei care au pierdut războiul.
Stăteam toţi şi ne uitam la Nuţia, Prima Fufa, pe care toţi o luasem în râs până acum. Ce se întâmplase cu ea?
I se pusese pata pe Istoria Daciei ? De când o interesa aşa ceva şi în general de când o interesa ce era mai departe de cele două pseudopode ale ei, încălţate în opinci roşii cu toc înalt, numai bune de mers pe cărările munţilor dintre cetăţi. O mâncau circumvoluţiunile? Care? Ştiam că o mănâncă doar între degetele mari de la picioare.
Dar indicaţiile lui Decebalus erau clare. Ştia Decebalus Rex ce ştia. Ce ştia şi el, ce ştia şi Nuţia.
Vezina, primarul celor zece cetăţi, zise clar.
- Bine Neprihănită Prima Fufa. Tu, Nuţia să faci cum şti tu mai bine, aşa cum te-ai înţeles întotdeauna cu Decebalusul. Şi după cum ştim toţi, Tratatul cu Marele Traian, Împăratul Romanilor de pretutindeni trebuie respectat.
- Ştiu, Mărite Rege. Sunt sigură că vei vorbi cu Marele Decebalusul şi vei afla şi ce voi face eu şi ce veţi face voi, ca totul să fie bine. Şi o să mă gândesc mereu la Hadrianus ca la unul ce va să fie. Dar n-aţi putea să-mi daţi aşa un însoţitor pe drum? Cred că Fuzzi ar fi cel mai potrivit. Cunoaşte şi Roma şi obiceiurile de acolo …
- Vrem şi noi cu tine, Neprihănito! Cele două iazyge ce erau cazate în podul palatului lui Fuzzi săriră cu miloaga.
- Ce să facţi voi la Roma ? Nici limba n-o cunoaşteţi ca lumea.
- Ba ne-a învăţat Fuzzilică cum să ne descurcăm şi cu limba. Suntem două fete deştepte, nu murim noi de foame la Roma.
- Ah, suntem convinşi de asta. Dar ce facem cu săracul Alambic?
- Păi Alambic o să dea din buric. Hi, hi, hi! Alambic o să dea din buric. Hi, hi, hi!
- Dar chiar că sunteţi deştepte făcute grămadă. Hai, plecaţi de aici. Cu voi am alte gânduri. Duceţi-vă deocamdată în coteţul ăla de găini al lui Fuzzi, de-i zice el palat.
Aveam şi o părere de rău că pleacă Nuţia. Ce o să fac eu singur pe aici, fără sfaturile ei ciudate, dar pe care le-am urmat şi rău n-a fost. Fuzzi a plecat cu ea, în plânsetul sincer al celor două surori. Vezina avusese înainte o convorbire de şase ore cu el. Se pare că participaseră şi alte căpetenii dace.
Şi s-au dus. Începea o nouă etapă. Am înfiinţat şi un serviciu de mesaje pentru legionari şi toată populaţia civilă. Trebuiau să se simtă aproape de Roma, să ştie câţi copii le-au mai făcut nevestele în lipsă, cine ne mai sunt senatorii, ce au mai dosit din solda legionarilor. Am făcut pe drumurile Daciei staţii, unde se schimbau caii şi aveau de mâncare surugiii şi garda însoţitoare. Am găsit şi un sistem practic de plată pentru serviciul înfiinţat. Am emis nişte frunze de viţă, din argint dar vopsite în verde pe care le vindeam celor ce voiau să trimită vreo scândurică din aceea cu ceară pe ea şi scrijelită cu tot ce doreau să le spună rudelor, pe partea cealaltă a scânduricii fiind trecut expeditorul şi adrisantul. Surugiul punea scânduricile în căruţă şi frunzele şi le atârna de brâu. Câte frunzuliţe verzi îi atârnau, atâtea scândurici trebuiau să aibă în căruţă. Nu ştiam cum să-i zicem sistemului ăsta ,i tot Nuţia, clarvăzătoare cum o ştiam, ne spuse
- Ziceţi-i poştă, ca să nu uite nimeni. Şi poştă i-am zis.
Şi Nuţia şi Fuzzi şi o mulţime de alţi daci şi romani s-au dus cu prima poştă la Roma.
Tot înainte, că înainte era mai bine.

Memoriul lui Hadrian – nouă

5 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – nouă

    Continuă, cotinuă Manuscriptul lui Hadrian, manuscript găsit de mine în Talciocul din Pantelimon, numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de toate memoriile, de doi bani sau de douăsute de euroi, care de care mai false, fără de nici o îndoială, traduse de doamne şi domniţe pentru care chiar am stimă, dar din autori ce mai bine se ţineau zdravăn de coada tingirii, să nu cadă în ea sau să se dea pe spate şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză sfârâitoare şi rău mirositoare.
Nu înţelegeam dacă am câştigat sau am pierdut. Era o singură cale de a afla. Să verific, să văd cu ochii mei dacă se vor aplica aceste prevederi ale tratatului şi abia apoi să-i spun lui Traian ce succes nesperat am avut. I-am spus Nuţiei ce vreau. Vezina a fost de acord, doar să-i dau o lună, ca să poată transmite ordinele şi să organizeze aplicarea întocmai a tratatului. Pe urmă puteam să vin şi la Costidava chiar şi să caut orice. Nu aveam de ales. Vezina îl căuta de zor pe Fuzzi, ce era de negăsit. Aveam unele bănuieli, aşa că m-am dus într-o doară acolo unde se construia Templul lui Marte, cel comandat de mine. Într-un şopron unde dormea liota de sclavi iazygi l-am găsit. Cu ochii umflaţi de nesomn, parcă era bătut de zei, era la o masă unde juca ţintar. Cu cine? Cu cine putea să joace ţintar Fuzzi? Cu Alambic, bineînţeles. Alambic mai că nu juca pe scaun, se foia de pe o bucă pe cealaltă, nu-şi mai încăpea în pielea lui de bucurie. Îşi câştigase haremele înapoi. Degeaba îi spunea Fuzzi că nu are decât să şi le răscumpere singur de la Roma, pe unde probabil funcţionau acum, bugetate de senatori. El o voia pe protejata lui, parcă o chema Kyntia şi pe sora ei mai mică, Lyntia. Ei, dar cele două fete aşteptau ele sfârşitul tratativelor sus în vârful Sulidavei, dar nu ca să-l revadă pe Alambic ci pe Fuzzi. Îl aşteptau sus în palat, stând în fân şi uitându-se spre vale. Vezina trimisese imediat la Decebal rezultatul “tratativelor” cu mine şi dăduse în acelaşi timp dispoziţii către cele zece cetăţi. Pe lângă cele scrise, îi mai adunase separat pe soli şi le dăduse nişte instrucţiuni numai de ei ştiute. Nu am reuşit să aflu despre ce era vorba, dar nici nu mă interesa. Rău am făcut.
Abia peste o jumătate de an am aflat. Dăduse dispoziţie să fie mutate toate armele grele dincolo de Petrarosa, la Poiana Regelui, cea aflată sus pe culme şi înconjurată de un val imens de mai mult de 30 de mile şi înalt de 9 coţi. Acolo se aflau şi zeci de peşteri, ce comunicau una cu alta pe dedesubt şi în care au dus tezaurele regeşti ale celor zece cetăţi. Au şi zidit unele intrări în peşteri, aşa că nimeni nu mai putea şti ce se află acolo. De la depărtare se vedea doar o cunună imensă de stâncă ce ieşea din păduri, inabordabilă. Dar atunci când am aflat era prea târziu. O altă măsură pe care am aflat-o atunci a fost că a dat dispoziţie să fie imediat spânzurat Chiorul, Marele Preot al Daciei. Cineva trebuia să fie vinovat şi acela în niciun caz nu trebuia să fie el, Vezina şi nici Marele Decebalusul. Într-o singură noapte şi Chiorul şi toţi marii preoţi au fost spânzuraţi în faşe templelor lor, care fură dărâmate şi tot avutul luat în numele Marelui Decebalus. Mulţimea de daci fremăta de bucurie, de parcă s-ar fi câştigat războiul. În toate agorele cetăţilor s-au citit comunicate din partea lui Decebalus, a lui Diegis şi a lui Vezina, prin care se arătau clauzele tratatului cu Roma, pe care trebuiau să le îndeplinească dacă voiau să existe în continuare.
Şi clauzele erau dure. Demolarea zidurilor cetăţilor principale, în special ale Costidavei şi Sarmisegetuzei. Sulidava şi Petrarosa au scăpat cu zidurile întregi, sub motiv că ar fi părăsite. Legionarii fugiţi din trupele romane trebuiau să fie predaţi romanilor. De fapt, cei care voiau înapoi în imperiu, li s-a dat voie. Cei ce nu voiau, s-au refugiat în nord, unde erau tot daci, dar care nu făceau parte din Dacia lui Decebal. Inginerii constructori, ce veniseră pentru un salariu mai bun la Sarmisegetuza şi în împrejurimi, aveau grijă de coada vacilor, spunând că sunt văcari roxolani. În cetăţi dacii semănau secară, semn că gata, s-a terminat cu războiul. Pe Maris pluteau în continuare corăbiile cu sare, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar aurul, aurul nu mai era nicăieri. Dacii spuneau că n-au avut niciodată, doar cel pe care îl cumpărau de la noi romanii. Umblau tot felul de zvonuri, dar ce, te puteai lua după surse?
Dacii dărâmau zidurile cetăţilor, asta am văzut-o cu ochii mei, dar parcă apăruseră mai multe valuri, înalte, care lăsau totuşi drumurile libere. Libere, dar în două zile puteau fi închise cu uşurinţă. Când am ajuns la Costidava, jos, la poale cete de daci dănţuiau aliniaţi şi scandând
« – Traian şi Decebalus, pacea ne-au adus, Vezina şi cu Hadrianus, mâncare ne-au adusus! Hă, hă, hă!»
Era ceva înspăimântător. Parcă era o imagine din Hades. Mii de daci ţopăind, rânjind la noi şi scandând versuri din «Cântarea Daciei». Iar sus pe dealul pe care era cocoţată cetatea se dărâmaseră casele şi se plantaseră brazi argintii ce înscriau cuvintele « Roma – Sarmis 2000 de ani »

Ca să nu mă obosesc cumva să urc până la cetate, ridicaseră una chiar lângă drum din BCA, ca să fie mai uşor de dărâmat, iar pentrucă Decebalusul nu putuse veni, tocmai sărise un gard şi i se stricase noada, i-au ridicat alături, tot lângă drum, între cetatea cea din BCA şi o latrină, un bust frumos, dar cam mare. Măcar era acolo.
Auzisem şi că Vezina micşorase soldele militarilor lui, precum şi pe ale păstorilor şi văcarilor cu 25 %, pe motiv că este criză în Britania şi în Mexic. Se aştepta să se pună bir şi pe laptele mamelor dace, iar surplusul să fie redistribut celor ce nu au, mai ales bărbaţilor apropiaţi lui Vezina. Lovitura dată popilor a fost o idee bună, îi scutea pe daci de birurile pentru construcţia de temple şi mai ales a Marelui templu de andezit pe care Chiorul voia să-l ridice chiar în locul agorei Sarmisegetuzei, puţin la nord-vest de palatul lui Decebal.
În general am fost mulţumit de măsurile luate de daci, puteam acum să-i raportez lui Traian că războiul se sfârşise cu un triumf total pentru noi. Am şi trimis călăreţi cu un papirus lung de zece coţi, în care îi explicam totul pe îndelete.
Ceva totuşi mă neliniştea. Rânjetele satisfăcute şi tâmpe ale dacilor, excesul lor de zel, mulţumirea exagerată pe care mi-o arăta Nuţia, care nu se grăbea să se ducă înapoi la Decebalus, acolo unde credeam că-i era locul. Mămăliga dacică, cea de mei, bineînţeles, parcă stătea să explodeze. Mai erau şi problemele lui Fuzzi. Cele două surori nu voiau şi pace să plece la Alambic, care-şi câştigase şi libertatea, atât a lui cât şi a celorlalţi iazygoi hoţi. Ziceau că dacă a renunţat odată la ele, salve, ele mai bine stau în fân cu Fuzzi. Fuzzi râdea de se prăpădea, ba şi Vezina ba chiar şi eu, eu, Hadrianus. Iar Fuzzi îşi făcuse acolo, lângă Sulidava, un “alambic” i-a zis el şi după el toată lumea, după reţeta lui socră-său, cum ne plăcea să spunem şi scotea, dragi legionari, sulincă tare, să ajungă şi pentru daci şi pentru romani, că ajunseseră toţi să-şi încurce zeii între ei. Şi aşa au rămas încurcaţi până în ziua de azi.

Memoriul lui Hadrian – opt

4 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – opt

    Talciocul din cartierul Pantelimon al Bucureştiului, raiul colecţionarilor de pretutindeni a fost distrus de un primar ce n-a ştiut decât să pună iar într-un parc, în Parcul Florilor, tot din Pantelimon, oribila statuie «1907» ce stătea în Obor ca un moţ mare lângă un WC în care îţi era şi frică să intri şi să plătească nişte aşa zise fântâni de cel mai prost gust una lângă fostul Electroaparataj şi alta la Moşilor colţ cu Eminescu. Bani aruncaţi. Sunt din aceeaşi serie cu Ţeapa de la Palat. Şi a mai plătit o aşa zisă fântână fără apă la capul tramvaiului 14, la mine în centrul Bucureştiului, la nici 10 km de Universitate, lângă Cora, acea parcare mare care are în fund, după ce mergi vreun sfert de oră pe jos, un magazinaş făcut în locul Fabricii Granitul, cea aducătoare de silicoză. Noroc că mai sunt resturile fabricilor Neferal şi Acumulatorul, al căror fum nu mai există acum, dar există praful de pe zecile de hectare din împrejurimi, ce mai ajută la creşterea mortalităţii infantile în sectorul 2. Noroc şi că sunt ceva cimitire prin prejururi, aşa că nu avem a ne plânge. Tot aşa nici Don Primar fără de prihană şi mai actual şi don general-pen’ce. Cred că banii de pe aceste oribilităţi şi de pe construcţia care a luat locul Oborului, ar fi ajuns pentru un metrou subteran, teran sau aerian, uşor sau greu, din Pantelimon până la Universitate.
    Iar cotinuă Manuscriptul lui Hadrian, manuscript găsit de mine în Talciocul de acum decedat şi numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de toate memoriile, de doi baiţi sau de doi terabaiţi, care de care mai false, fără nici o îndoială, traduse de somităţi pentru care chiar am avut stimă, dar din autori ce mai bine se ţineau zdravăn de coada tingirii, să nu cadă în ea sau să se dea pe spate şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză.
    Noaptea mi-am pierdut-o cu Nuţia. Eu vorbeam, ea scria. Am pus pe papirus toate condiţiile înrobitoare pentru Decebalus. Când mă gândeam prea mult, Nuţia îmi sugera câte ceva şi eu aprobam. Parcă eram două jumătăţi de măr proaspăt tăiat. Papirusul a ajuns de trei coţi şi eram satisfăcut. Niciun dac nu ar fi acceptat aşa ceva. M-am culcat mulţumit şi Nuţia, după ce s-a uşurat în spatele cortului a venit şi ea să mă încălzească. Am adormit greu, m-am tot gândit la Vezina, cel atât de temut şi de daci dar, trebuie să recunoaştem, şi de romani.
    Vezina. Bătrânul Vezina, Marele General al Daciei, cel ce a ajuns Primarul Zonei metropolitane a celor zece cetăţi centrale, mâna dreaptă a lui Decebalus şi arhitectul sistemului de apărare al capitalei Daciei, Sfânta Sarmisegetuza. Ce-şi mai putea dori acest om? A lucrat mână în mână cu Decebalusul decând acesta a fost numit rege. Rege doar al regatului central, atâta cât mai rămăsese din marele regat al lui Burebista. Celelalte regate erau influenţate ba de romani, ba de tracii din sudul Danubiului, ba de celţii din vest, cei împinşi în susul fluviului de către Burebista, ba de grecii cei cu două feţe din Istria, adepţii lui Ianus. Vezina l-a impins de la spate pe Decebalusul, e drept că nici nu-i trebuia un brânci prea mare acestuia, să unifice iar regatele Daciei. Era totuşi mai greu acum datorită influenţei Romei.
    Vezina mai era şi regele Costidavei, a treia cetate ca mărime din Dacia, după ce aproape douăsute de ani fusese prima. Dar tot ideea lui Vezina fusese să se pună capitala sus în munte la Sarmisegetuza, unde înainte doar vreo zece preoţi îşi făceau de treabă, din mila ciobanilor şi văcarilor din jur. Cât despre cea de a doua cetate ca mărime, Ceatadava, era plasată chiar pe drumul cel mare de culme, iar mulţi spuneau că este cu mult mai măreaţă decât Sarmis. Avea nu mai puţin de 30 de sanctuare, răspândite pe cele circa 400 de terase, toate ridicate în ultimii douăsute de ani. De aici era şi familia lui Decebal iar fratele lui Decebal, Diegis conducea şi acum cetatea. Drumul de la Sitidava până aici era de 20 de mile şi urca uşor dealurile, era potrivit pentru carele cu boi ce duceau materiale pentru construcţia cetăţilor, alimente şi pentru coborîtul lemnelor din munte. Era un drum sigur, puteau să vină puhoaiele Sargetiei cât de mari.
    Dacă Decebalusul l-a trimis pe Vezina să trateze cu mine condiţiile de pace, atunci este chiar mai bine decât dacă s-ar fi întâlnit însuşi Decebalusul cu Traian. Iar prezenţa lepruţei de Fuzzi, fiul lui Vezina, cel care la Roma avusese o reputaţie cât se poate de proastă, dar pe care-l cunoşteam bine, nu putea decât să facă mai mari şansele unui acord pe care îl dorea toată lumea. Fuzzi era în stare să-şi piardă la ţintar toate femeile vintage pasate de către taică-său şi să câştige alte douăzeci de tinere sclave din Arabia. Nici nu ştiai dacă chiar a pierdut ceva sau de fapt a câştigat înzecit. Când a câştigat toate haremele lui Alambic, trimisul Iazygilor la Roma, s-a grăbit şi le-a vândut pe loc senatorilor ălora graşi, cu două excepţii, pe care le-a trimis repede la Sulidava. Amândouă, când le vedeai, picai în fund de admiraţie. Una era protejata lui Alambic, iar cealaltă, sora ei. Alambic, pentru promisiunea că ar fi doar împrumutate, i-a dezvăluit lui Fuzzi secretul fabricării sulincii, cea care te face egalul zeilor. Când Vezina i-a promis că-i construieşte o cetate, nu departe de Costidava, Fuzzi l-a implorat să-i dea numele de Sulidava. Şi Sulidava a rămas până în zilele noastre. Oraşul artiştilor cu gâtlejul larg şi mereu uscat. După ce Fuzzi le-a cunoscut îndeajuns pe cele două surori iazyge, cu care se descurca mulţumitor în latina provincială, le-a cazat chiar în palatul lui, adică la etaj, că jos stăteau vacile. Intrarea în palat se făcea pe o scară exterioară de lemn, care se putea ridica noaptea, să nu ajungă înghesuiala prea mare. Fetele se simţeau bine, râdeau mai tot timpul, jucându-se cu ce găseau şi ele pe la Fuzzi. Şi găseau, că de, era tânăr şi fiu de rege. Alambic stătea liniştit, că dacă i-a promis Fuzzi, aşa trebuia să fie. Ba voise să le şi răscumpere cu aurul pe care spera să-l ia de la preoţii din Demsudava. Dar socoteala de-acasă nu se potrivise cu cea de la Incintele sacre ale Demsudavei. Dăduseră peste romani, ba chiar peste mine, Hadrian şi ajunsese şi sclav la popi. Acum mai avea ceva speranţă doar în venirea lui Fuzzi. Cine ştie …
    Aşa că toată lumea aştepta nerăbdătoare alaiul lui Vezina. Şi Vezina tot întârzia, întârzia. Dar nici nu trecu o săptămână decând eram lângă Demsudava, şi ropotele cailor mici ai dacilor se auziră de parcă doar într-o fugă o ţinuseră de la Sarmisegetuza până aici. Contrar protocolului, Vezina era chiar în faţă, urmat cam la doi cai distanţă de Fuzzi. A venit direct la mine, care abia ieşisem din cort cu Nuţia, era dimineaţă devreme, nici măcar o suliţă nu era până la soare. Şi nici nu eram în straiele de protocol. Mă tot ţineam de şnurul acela roşu-alb de la brăcinar. Cred că asta a şi vrut. Nuţia nici măcar nu şi-a putut ascunde un căscat ca acela din care orice stomatolog îţi poate citi viitorul în dinţi şi măsele. Vezina a descălecat şi a dat chiar să mă imbrăţişeze. Asta nu. Până aici dacule. M-am îndreptat şi am ridicat mâna dreaptă în sus, salutul legionar. Cea stângă îmi era încă ocupată.
    - Salve, Vezina, zeii fie cu noi.
    - Salve, Mărite Hadrianus, pe Traian îl văd în tine.
    - Şi eu, pe Decebalusul îl văd în tine.
    Am trimis-o pe Nuţia să aducă papirusul abia făcut de cu noapte şi am rezolvat şi problema tracasantă a şnurului. Vezina a ridicat mâna dreaptă şi a pocnit din degete către Fuzzi. Acesta, cu grabă, a scos din tolba de săgeţi un alt papirus. Hmm, cred că o să fie nişte tratative complicate. Am convent să citesc întâi eu proiectul de tratat, apoi Vezina.
    Am început să citesc, iar Vezina, cu insolenţă, se făcea că adoarme de plictiseală. Nu m-am lăsat enervat şi am terminat de citit întregul papirus.
    Calm, Vezina m-a întrebat
    - Este semnat?
    - Nu, dar o să-l semnez imediat. Îţi aştept întâi observaţiile.
    Mi-a întins, cu o mişcare bruscă papirusul lui.
    - Acesta este semnat. Semnează-l şi să terminăm.
    Am rămas ca în piesele de teatru ale lui Eschil. Mască. Câtă neobrăzare. Mi-am aruncat ochii totuşi, aşa fugitiv pe papirusul lui. Nu se putea. Niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva. Papirusul lui era o copie identică al celui pe care tocmai îl citisem. Lângă mine, Nuţia zâmbea nevinovată. Simţeam că nu mai pot respira. Niciodată, niciodată, Roma nu fusese mai umilită. Cum să accepte Dacia toate condiţiile înrobitoare puse de noi?
    Numai Nuţia era de vină. Ea care m-a imbrobodit tot timpul. Dar oare nu asta voiam totuşi? Să semnăm un tratat avantajos pentru noi cu Dacia? Am apucat stilusul de la scribul nostru şi am semnat cu măreţia necesară momentului. Între timp Vezina semna şi el celălalt exemplar, cu un calm neobişnuit pentru un învins.
    Învinsesem. Trebuia să-mi repet de mai multe ori. Învinsesem. Învinsesem. Oare? Era ceva neclar.