tag:blogger.com,1999:blog-69838328863122188672024-03-13T20:59:22.649-07:00Memoriul lui HadrianusAnonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.comBlogger24125tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-18093496708018551762014-04-28T02:41:00.000-07:002014-04-28T02:42:27.753-07:00Remember – Memoriul lui Hadrianus<h2>
<span style="font-size: x-small;">9 ianuarie 2013</span></h2>
<br />
<ul><span style="font-size: large;"><b>Remember – Memoriul lui Hadrianus</b></span></ul>
<ul><table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2013/01/09/remember-memoriul-lui-hadrianus/hadrian-steaguri-2/" rel="attachment wp-att-14178" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img alt="" class="size-full wp-image-14178" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/hadrian-steaguri1.jpg" height="157" width="300" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Hadrianus cel Înţelept cel ce făcu un zid mult mai nou decât cel chinezesc</td></tr>
</tbody></table>
<div class="wp-caption alignright" id="attachment_14178" style="width: 310px;">
<div class="wp-caption-text">
<br /></div>
</div>
Pot să dorm noaptea liniştit în <i>Villa</i>
mea de la etajul 7? Cum s-ar putea? Spânzurată cu picioarele în sus,
proptită cu labele de marginea balconului, Nuţia îmi face semne cu
pumnii şi cu limba</ul>
<ul>
- Iar ai uitat de mine, Slăvite Hadrianus! Te dai de Engineriu şi umbli
cu nespălata de Vasilca, galoşul camionagiilor de pe toată Valea. Eu,
care am fost Înalta Fufa a toată Fala şi a lui Decebal şi a lui Traian,
stau acu cu curu-n sus, să mă vadă toată Dacia cum mă rog de tine, să-mi
faci şi mie un Remember, aşa cum îi făcuşi lui Vasilca. Şi zi aşa, ai
avut aventuri în Dacia mea, de-i zici Ţara Vasilcăi, de mine uitaşi, eu
care m-am culcat pentru tine cu jumate din Imperiul Roman? Cine mai făcu
aşa ceva pentru tine? Ce democraţie este aici? Te luaşi cu altele, dar
de Manuscrisul lui Hadrianus uitaşi, îl lăsaşi aşa jegos cum îl luaşi de
la baba aia chioară din Talcioc. Cât îţi fu uşor, l-ai transcris, când
îţi fu mai greu l-ai abandonat şi te apucaşi de Vasilca, Spaima Văii.
Mare noroc ai avut cu Vulpi, Vulpa şi mai ales cu V5, ei te-au scos din
rahat, că altfel Luana te toca. Ştiu că te-au umplut de cosoni şi roşii
şi galbeni şi albaştri, lei de le zice acum în Dacia, dar Patria, unde e
Patria Nostra unde multe fufi sunt?<br />
Împărat nerecunoscător, pune mâna pe stilu-ţi cu clape şi până mâine
dimineaţă Rememberul meu să fie pe blog. Altfel unde-ţi stă piciorul
acolo-ţi va sta şi capul.</ul>
<ul>
Stăteam cu gura căscată la arătarea ce se zbânţuia la fereastră. Ea era,
Nuţia, nu era nici o îndoială. Blondă, vopsită, cu bojocii şi cu curul
mare. Ce pot să fac decât să-i fac pe plac?<br />
Traiane, Decebale, Cosoane, Zgârcă, Amare şi Amică, Vasilco, Dom
Camioane, Vulpi, Vulpa, Ursa şi tu Ursico, puneţi mână de la mână, labă
de la labă şi ajutaţi-mă să-i fac Rememberul lui Nuţia, cu asta nu
merită să te pui. Să începem, că nu e trai.</ul>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-3515153020445493682014-04-25T03:16:00.001-07:002014-04-25T03:16:09.621-07:00Memoriul lui Hadrianus – douăzecişitrei<h2>
21 februarie 2011</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/02/21/memoriul-lui-hadrianus-%e2%80%93-douazecisitrei/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrianus – douăzecişitrei</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<div class="storycontent">
<ul>Memoriul lui Hadrianus, manuscriptul descoperit de mine personal
în rămasul în amintirea colecţionarilor, Talciocum de Porta
Pantelimonensis, mă distruge pur şi simplu. Eu stau, descifrez, scriu,
corectez, apoi iar corectez şi care este mulţumirea? Păi de două
săptămâni aproape nu mai pot să dorm deloc. Sute de vise dau buzna peste
mine noaptea, nu-mi dau seama dece numai noaptea şi nu şi ziua, când aş
putea să dau drumul la calculator şi să le notez. Dar ce vise, ce vise
ciudate. Şi se repetă, este un coşmar. Toţi vin la mine, protestează,
unii, mai precis unele, plâng de ţi-e mai mare mila, ca până la urmă să
se coalizeze toţi şi să mă ameninţe că o să pună mâna pe mine şi o să mă
ducă acolo unde am spus eu că sunt ei. Că dece le-am schimbat numele,
dece le-am dat nume caraghioase de care nu a auzit nimeni, că zeii nu îi
mai pot recunoaşte, că am pus în cârca lor nişte apucături pe care
poate doar contemporanii mei le au, că ei sunt curaţi ca lacrima şi bine
intenţionaţi. Toţi. Şi Traian şi Decebal şi Nuţia ce-mi sfâşie inima cu
lamentările ei, şi Vezina, ce-mi reproşează că i-am făcut familia şi
renumele de râs. Totuşi mi-a mulţumit că am înţeles cum au scăpat dacii
din Costidava, cum au luat-o apoi pe Valea Faeragului în sus, de au
ieşit tocmai la Petra Rosa şi de aici mai departe la Valul cel Mare de
apărare. Şi că are un fiu, fiu care este aşa cum este, degeaba l-a
şcolit la Roma, degeaba i-a făcut şi o cetate, că el, Fuzzi, doar cu
nasul în fundul celor două surori iazyge a stat. Aşa este când copiii
nu-i faci cu capul. Până şi Alambic, fiul căpeteniei iazygilor, venise
cu şase clondire de sulincă, să nu-i mai spun Alambic, să-i spun Hanibal
sau Napoleon dacă se poate. Barem Nuţia mi-a spus că degeaba a căutat
ea să mă facă să înţeleg ce funcţie importantă a avut la curtea lui
Decebalus. Funcţia de Prima Fufa era râvnită de toate fetele din Dacia
Mare şi doar în urma unor mari străduinţe, pe lângă talentul cu care se
născuse, a reuşit s-o obţină. Mi-a explicat încă odată că este ceva
intermediar între Mare Preot şi Tarabostele pentru relaţii externe. Da,
era ceva. Poate că nu am fost destul de sensibil. Poate că m-am gândit
doar la frunza ei verde şi umedă. </ul>
<ul><em>Frunză verde spic de grâu,<br />
Au mă duc pân’ la pârâu.<br />
Frunză verde de podbal,<br />
Au mă duc la Decebal.</em></ul>
<ul>Trebuia s-o înţeleg mai bine, să-i văd părţile dinlăuntru şi să i le apreciez cum se cuvenea.<br />
Decebal parcă era singurul împăcat cu soarta nemiloasă. Mi-a spus că ar
trebui să nu discute cu mine, căci nu i-am dat atenţia cuvenită, de
parcă Vezina ar fi condus Dacia şi nu el, Măritul. Istoria îi va da
dreptate, nu se putea pune cu un imperiu mare cât toată lumea cunoscută.
Aşa era. Mi-a spus şi că dacă se vor aduna ceva dacomani, care să
susţină ca şi alţii care l-au sfătuit pe el, că dacii sunt totul, să fie
atârnaţi de copacii infamiei, cei ce se văd de jos, din drumul ce trece
pe firul Sargeţiei. Aşa a făcut şi el cu popii cei mincinoşi şi
hrăpăreţi şi nu-i pare rău deloc. Îl cred, şi nici mileniile nu au
schimbat multe în privinţa asta. Traian şi Hadrian cred că au fost
dintre puţinii romani care l-au apreciat şi l-au tratat ca pe un
adversar pe măsura lor. Iar dacii, cu tot războiul pierdut, au ajuns
până la urmă să conducă Imperiul Roman, prin împăraţii pe care i-au dat.<br />
Traian, cu ambiţia lui nemăsurată, s-a repezit după războiul cu dacii,
în Parţia, să ia şi de acolo teritorii, căci banii dacilor se duseseră
pe apele Tibrului. A trebuit să vină Hadrian cu mintea lui vizionară,
eliberată de Vibia Sabina, care să pună punct expansiunii, să aleagă
nişte graniţe sigure şi să construiască cel mai mare sistem de valuri
din lume. Valurile nu erau doar pentru apărare, erau şi un semnal pentru
duşmanii imperiului, un fel de “până aici”. Aşa cum de altfel îşi
marchează toate mamiferele teritoriul.<br />
Cât despre terorizantul de acum Manuscris al lui Hadrian, manuscris
găsit de mine în Talcioc şi numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, ce
să mai spun, foile ce au mai rămas sunt într-un hal fără de hal,
probabil degustate de nişte rozătoare mititele dar flămânde, ce nu au
ţinut cont de valoarea lor istorică inexprimabilă. Cred că trebuie să le
pun într-o soluţie de creştere, ca filele să se poată reconstitui
singure, aşa cum la un broscoi căruia îi rupi un crac, îi poate creşte
la loc, ceva mai scurt, dar în fine, mă rog, e ceva acolo. Dacă
operaţiunea reuşeşte, voi traduce de urgenţă filele respective şi vi le
voi prezenta în toată splendoarea lor. Cine ştie de ce minuni vom avea
prilejul să ne bucurăm.</ul>
</div>
<span></span>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-36211116455801495722014-04-25T03:15:00.001-07:002014-04-25T03:15:09.955-07:00Memoriul lui Hadrianus – douăzecişidoi<h2>
20 februarie 2011</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/02/20/memoriul-lui-hadrianus-%e2%80%93-douazecisidoi/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrianus – douăzecişidoi</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<ul><em>Memoriul lui Hadrianus</em>, manuscriptul descoperit de mine în decedatul întru domnu primare, <em>Talciocum de Porta Pantelimonensis</em>.
Acest manuscript controversat de toţi sfinţii, care se adunară să
stabilească veridicitatea lui, acolo, în Piaţa Sfatului din
Sarmisegetuza, la Senatul dacic, după ce o mulţime de drojdii ale lumii
matematice, ba chiar şi unii arheopterici, îl consideraseră o bună
bucată de timp drept calendar. De cîte ori se mai descoperea câte o urmă
de stâlp, găseau imediat că de fapt se făcea o corecţie cu alţi stâlpi,
care de fapt erau din alt sit al continuumului spaţio-temporal, dar
oricum, calendarul dacic era cel mai precis de pe Terra. Ia, să mai
vedem ce mai scrie nemuritorul Hadrianus, cel care se laudă că el a
scris acest manuscris despre vremurile eroice ale Nuţiei, ale lui Fuzzi
şi ale lui Alambic.</ul>
<em>“De bello dacico”</em>, mergea bine. Scriam de zor la
el, Sura la fel, când unul, când altul, se făceau şi schiţele locurilor
în care s-au dus luptele, pentru terminarea Columnei din Forul nou.
Traian nu era mulţumit niciodată, ba chiar i-a spus lui Apolodor
sirianul că-l dă afară din Consiliu. Asta nu era rău, harapii ăştia tot
şi-o iau în cap mai devreme sau mai târziu. A mai fost unul, Homar
Haisam, tot aşa i-a propus lui Traian o afacere, să îl scape de câţiva
care scriau picanterii despre el şi Nuţia, dar până la urmă a ieşit
prost pentru Traian, Homar încercând să-l şantajeze. Ca să scape, l-a
trimis în Siria la mama lui, cu toată averea, cu toate nevestele şi cu
toţi cei 24 de copii care erau pe numele lui.<br />
Deci schiţele pentru columnă nu i-au plăcut lui Traian, nu-l arătau în
toată splendoarea. A spus că nu-l interesează, să se facă o coloană până
la Jupiter, dar să i se respecte tot ce a scris în <em>“De bello dacico”.</em>
Dacă era după ce a scris el, ar fi putut sări şi copiii peste columnă.
S-a ajuns la un compromis, pe columnă să se descrie doar scenele din
cele două războaie, cel din 101 – 102 în partea de sus, iar cel din 105 –
106 în partea de jos. Scenele ce descriau triumful, primirea la Roma,
miile de sclavi daci, carele cu bogăţii aduse, să fie puse pe pereţii
exteriori ai unei clădiri, ridicate doar în acest scop, tot în for.
Întrebat la ce foloseşte clădirea, Traian s-a înroşit, a ţipat la
senatorii care zbierau şi ei şi le-a spus că acolo o să ţină tezaurul
luat de la daci, aşa cum atenienii aveau marele templu de pe Acropole.
Chiar dacă senatorilor erau să le iasă ochii din cap, au trebuit să
recunoască necesitatea clădirii. Mulţi şi-au pus în cap să refolosească
cu prima ocazie pietrele şi sculpturile la alte monumente mai
impunătoare. Pentru tezaurul, acum roman, erau bune şi hrubele de sub
palatul imperial. Şi erau susţinuţi şi de Nuţia, căreia totuşi nu-i
convenea să vadă în For statui cu sclavi daci. Timpul cât Traian lipsise
din Roma o făcuse să-şi creeze alte relaţii atât printre senatori cât
şi printre liberţii de origine dacă şi chiar printre sclavi. Îi lipseau
şi Kyntia şi sora ei mai mică, Lyntia, pe care le ajutase aşa cum ştia
ea mai bine.<br />
<br />
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/02/20/memoriul-lui-hadrianus-%e2%80%93-douazecisidoi/695px-035_conrad_cichorius_die_reliefs_der_traianssaule_tafel_xxxv_ausschnitt_01/" rel="attachment wp-att-7345"><img alt="" class="alignright size-full wp-image-7345" height="300" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/695px-035_Conrad_Cichorius_Die_Reliefs_der_Traianss%C3%A4ule_Tafel_XXXV_Ausschnitt_01.jpg" width="350" /></a><br />
<br />
Iar
eu Hadrianus, pe insula mea din mijlocul Danubiului, stăteam şi-mi
băteam nevasta de trei ori pe zi, că aşa voia ea, nu vă vine să credeţi.
Vai şi ce-i mai plăcea. Şi când am văzut că începe şi mie să-mi placă
s-o altoiesc, am delegat pe altul mai tânăr să-i facă ce doreşte şi cum
doreşte, numai să nu mă mai plictisească. Cred că nu i-a părut prea rău,
doar că în fiece ide venea la mine şi mă ruga dulce să-i schimb
“stăpânul”! Şi eu ce era să fac, i-l schimbam. Aşa e când ai o soţie
iubitoare, tânără şi zglobie.<br />
Am mai dat o fugă şi până la Potaissa, să văd cum merge construcţia
Valului, căci dacii şi marcomanii de dincolo de limes strângeau
rândurile. Fiul lui Decebal reuşise să ajungă la ei şi căutau să-l ungă
Rex Dacorum. Se aliaseră şi cu carpii cei dinspre răsărit. La sud de
Danubiu, nici acolo nu era linişte. Dacii care fuseseră mutaţi în
Tribalia îşi găsiseră acolo rude apropiate, vorbeau aceeaşi limbă, pe
lângă latina plebee şi orientală pe care o gângăveau cu toţi. Unde-s
mulţi, se organizează şi asta nu era bine pentru noi romanii, spuse
iberul din mine.<br />
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-20543619977591442482014-04-25T03:13:00.007-07:002014-04-25T03:13:56.611-07:00Memoriul lui Hadrianus – douăzecişiunu<h2>
14 ianuarie 2011</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/01/14/memoriul-lui-hadrianus-%e2%80%93-douazecisiunu/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrianus – douăzecişiunu</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<div class="storycontent">
<ul><strong><em>Memoriul lui Hadrianus</em>, manuscriptul descoperit de mine în <em>Talciocum de Porta Pantelimonensis</em>
abia se mai poate descifra. Petele albe şi negre ale timpului şi-au pus
ştempelul pe foile lui. Îmi trebuie o mare răbdare să mă chinui să le
descifrez. Aproape tot atât de mare ca răbdarea pe care trebuie să o
aveţi dumneavoastră, cei ce căutaţi să descifraţi şi cele scrise de mine
cu <em>Times New Roman</em> de 12. Nici că se putea găsi un alt font mai potrivit. Auziţi numai cum sună <em>“Times New Roman “</em>.
Tot Memoriul lui Hadrianus ar putea fi condensat în aceste trei cuvinte
magice. Ce ar fi spus oare Traian sau Decebalus sau chiar Hadrianus
când ar fi auzit <em>“Times New Roman“</em> ? Chiar nu îmi dau seama. Dar măreţul Vezina, dar Fuzzi cel tâmpiţel, dar Nuţia, Prima Fufa a Daciei ? Cred că toţi ar fi spus <em>“Nevermore”</em> Sau poate <em>“Encore une fois? ”</em>.
Oricum, îi desfid pe toţi aceia care ar avea proasta inspiraţie să se
uite în niscai cărţi de istorie şi să le compare cu măreţul Memoriu al
lui Hadrianus.<br />
Adevărul nu este acolo unde îl cauţi ci în noi. Ia, ia să mai vedem ce
mai scrie nemuritorul Hadrianus, pus de însuşi Traian la această
corvoadă.</strong></ul>
<ul><blockquote>
O, Lari, unde v-aţi ascuns? În villa mea de lîngă Roma, la
Tibor, nu mai sunteţi, aici pe insula mea de pe Danubiu iar nu v-am mai
găsit. Dacia v-a alungat din tot imperiul? Ce s-a întâmplat cu voi? V-am
cărat cu mine peste tot iar acum aţi dispărut. Madama asta care mi-e
nevastă, Vibia Sabina, se ţine numai de giumbuşlucuri. Pe unde mă plimb,
prin grădinile villei, dau mereu de ea prin boscheţi. Şi asta încă nu e
nimic. Nu e singură şi nici măcar cu un bărbat! Să-mi facă mie,
Hadrianus aşa ceva, tocmai mie care de-aia am luat-o de nevastă, ca să
nu mai cârâie toţi plebeii de ce gusturi rafinate mă bucur. Am pus laba
pe ea, am pus-o cu capul între picioare şi i-am tras o mamă de bătaie.
Ce credeţi că a făcut? A râs şi a spus că mai vrea, că i-a plăcut. Şi că
ar vrea să o bat şi pe hoaţa aia cu care se … Nici nu am cuvinte.
Întotdeauna am susţinut că limba latină nu are destule nuanţe care să
exprime plinătatea sentimentelor mele. O fi daca mai apropiată? O s-o
întreb pe Nuţia când o să ne întâlnim.<br />
Deocamdată aveam treabă până peste cap, tocmai primisem de la Senat
numirea ca Guvernator al provinciei Pannonia Inferior, pentru a apăra
Dacia de iazygi. Probabil că au contat şi relaţiile mele bune cu
Tartacot, regele lor şi cu Alambic, fiul lui. Ba chiar aş putea să spun
că nu a fost de lepădat nici prietenia mea cu Nuţia, cea care se ocupa
acum de drumurile romane şi de proaspăta ramură a industriei imperiale,
turismul cultural.</blockquote>
<br />
<blockquote>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/01/14/memoriul-lui-hadrianus-%e2%80%93-douazecisiunu/roma-antica2/" rel="attachment wp-att-6722"><img alt="" class="alignright size-full wp-image-6722" height="300" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/Roma-antica2.jpg" width="400" /></a></blockquote>
<br />
<blockquote>
Traian
era deja la Roma, beat de atâta mulţumire când vedea plebea aclamându-l
la Colosseum unde se dădeau spectacole gratis. Şi ştiţi cum e, când e
gratis şi o sarma e bună şi lumea dă buzna călcându-se pe sandale. Şi
acum, având sclavi şi daci şi iliri şi sarmaţi şi germani, îi putea pune
să se bată între ei acolo, cine câştiga de trei ori, era liber. Puţini
ajungeau să-şi câştige libertatea aşa. Iar când o câştigau, unde să se
mai ducă? În ţările lor nu şi-ar mai fi putut găsi familiile, asta dacă
mai trăiau. Aşa că sau intrau în armată, unde aveau o soldă asigurată
sau se vindeau singuri şi ajungeau iar sclavi pe la vreun patrician mai
răsărit, unde erau trataţi foarte bine.<br />
Nuţia era nelipsită de la toate spectacolele, obţinuse exclusivitatea
pentru locurile de parcare ale căruţelor şi cailor în jurul
Colosseumului, aşa că se umplea de bani. Au fost 123 de zile de dezmăţ
imperial, când cine a putut, adică cine a ştiut şi a avut relaţii, a
câştigat enorm. Comoara dacilor, oricât de mare ar fi fost, tot nu
ajungea la debandada ce apucase Roma. Peste tot se construiau case de
piatră, altare la toate colţurile străzilor, temple peste tot unde mai
rămăseseră iarbă şi pomi, iar Traian poruncise să se mai şi taie o
jumătate de deal, acolo lângă palatul lui, ca să facă un nou forum. Iar
în mijlocul lui, ca un enorm simbol falic, ridicase o coloană cu filet,
pe care se înşuruba descrierea celor două războaie cu dacii, punându-se
pe el dând sfaturi legionarilor, la fiecare spiră odată. Toţi luptătorii
şi daci şi romani erau vopsiţi în culori naturale şi aveau înfipte în
găuri anume făcute în palme, săbii, suliţe, pe cap legate pampoane, pe
jos pământul se vedea acoperit cu sânge, totul ca să se vadă teribilul
efort pe care l-a depus el. A mai vândut şi nişte terenuri de prin jurul
Romei, unde toţi îmbogăţiţii războaielor îşi construiau ville. Era moda
unor ville ca nişte buncăre, cu vedere frumoasă către cimitire. Cu cât
se vedeau mai multe morminte, cu atât era locul mai căutat. Videanus, un
fost obscur tăietor de marmură de lângă villa mea din Tibor, Tivoli,
cum îi ziceau ţăranii, era renumit pentru marele număr de morminte ce se
vedeau de pe terasa lui, unde juca table şi popa-prostu pe dezbrăcate
cu cei mai vechi senatori. Nici Nuţia şi nici cele două fete ale lui
Traian nu erau lipsite de la aceste jocuri nevinovate. Dacă se întâmpla
să piardă trebuiau să se ascundă printre morminte iar senatorii să le
găsească. Şi nu se ascundeau ele chiar, chiar bine, aşa că urma o
chirăială de ziceai că se aude până-n Roma. </blockquote>
</ul>
<ul><em>Ce scrie aici mai departe ? Nu pot să cred. Hadrianus să se
apuce şi el de astfel de jocuri pe insula lui panonică? Nu se poate. El
este un tip sobru şi başca că este mai este şi prefect sau guvernator.
Trebuie să fiu atent cum traduc aceste semne, altfel CNA-ul
intergalactic s-ar putea să-mi găsească ceva pe sub coadă. Ieri abia am
reuşit să fac nişte modificări pe blog. Nu mai mergea nici o salvare.
Azi merg. Se mai întâmplă. Nu vedeţi că până şi software-ul făcut de
americani pentru Casa naţională de asigurări de sănătate a dat chics şi
au închis mustăria până luni. Da, da, americanii sunt de vină că
guvernul a pus laba pe banii de la Casa de sănătate. Lasă că le arătăm
noi şi lor, aşa cum le-a arătat şi Băşinescu lui Sorcovy şi Îngeresei.<br />
<strong>- Români, întoarceţi armele!</strong><br />
- &&&###¤¤¤¤¤@@@##@@@!!!!!! …<br />
- Aoleo! Nu spre voi bă … !</em></ul>
<ul><em> </em></ul>
</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-17402635356186104442014-04-25T03:12:00.000-07:002014-04-25T03:12:09.085-07:00Memoriul lui Hadrianus – douăzeci<h2>
13 ianuarie 2011</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/01/13/memoriul-lui-hadrianus-%e2%80%93-douazeci/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrianus – douăzeci</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<div class="storycontent">
<ul><strong><em>Memoriul lui Hadrianus</em>, manuscript descoperit de mine în <em>Talciocum de Porta Pantelimonensis</em> şi ajuns la cel de al douăzecilea fasciculeţ. Hai să încercăm să mai punem câteva file la acest nu destul de preţuit Memoriu!</strong></ul>
<ul><blockquote>
Situaţia pentru mine, Hadrianus, nu era prea roză. Nu era
bine să mă întorc la Roma odată cu Traian. Apropierea prea mare de
putere dă bătăi de cap tuturor. Aşa că, deocamdată, i-am găsit lui
Traian pe un dac nu prea tânăr, dar care în schimb spunea că ştie unde
sunt comorile dacilor. Şi Traian, aşa cum mă aşteptam, începu să îmbine
utilul cu plăcutul. După cum îl strânse în tot felul, Becilis sau
Imbecilis, nu se mai ştie exact cum îl chema, spuse tot ce ştia sau tot
ce fusese pus să dea din gură. Cică toate s-ar afla sub râul Sargeţiei,
puse de către Decebal acolo, după care omorîse pe toţi cei ce ştiau
locul. Şi Imbecilis cum scăpase? Oricum, Traian, care nu avea ce pierde,
puse să se mute din loc râul, săpară şi chiar găsiră comoara. </blockquote>
<br />
<blockquote>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/01/13/memoriul-lui-hadrianus-%e2%80%93-douazeci/101_conrad_cichorius_die_reliefs_der_traianssaule_tafel_ci/" rel="attachment wp-att-6711"><img alt="" class="alignleft size-full wp-image-6711" height="408" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/101_Conrad_Cichorius_Die_Reliefs_der_Traianss%C3%A4ule_Tafel_CI.jpg" width="500" /></a></blockquote>
<br />
<blockquote>
Era uriaşă. O sută de care au trebuit ca să fie transportată la Roma.
Nimeni nu s-a mai gândit cum de pusese Decebal toate comorile la un
loc, şi ştia de ele tocmai imbecilul de Imbecilis. Şi cum de semăna
povestea asta cu alta petrecută mai demult parcă prin Macedonia, unde
Eudeleon, regele paeonilor a păţit acelaşi lucru, dar pe un râu numit …
Sargentia, cu vreo trei secole înainte. Iată că lui Traian i-a prins
bine faptul că neam de neamul lui nu umblase prin biblioteci, ci doar
prin lupanare, iar de acolo doar de Sargetia – Sargentia nu putea afla.<br />
Tot umblau zvonuri despre comorile lui Decebal ascunse în fostele altare
din peşterile din jurul Sarmisegetuzei, dar cui îi mai păsa de ele.<br />
Eu am luat-o pe Maris în jos, până am ajuns la Tisia, apoi până la
Danubius, acolo unde la venire pusesem ochii pe o insuliţă tare
frumoasă, bună pentru o villa a mea. În trei luni am şi ridicat-o, cu
ajutorul iazygilor puşi cu plăcere la dispoziţie de către Tartacot şi
Alambic şi a panonilor, un trib dacic, care nu mai vorbeau decât latina
orientală. Am trimis şi după aia mică, adică după nevastă-mea, ca să fiu
mai clar. Când a sosit am avut un şoc electric pot să spun. Era o
doamnă în toate alea. Avea şi sâni, şi nu din aceia de se poartă acum,
din politrinitrat de sulfatimetilobenzen acidulat, decorticat şi care,
de-i strângi un pic mai tare, aşa soldăţeşte sau marinăreşte, cum se
spune, sare din ei un şuvoi de parecetilogluconat de potasiu, de te
scarpini la ochi o săptămână. Erau chiar naturali de tot şi-ţi saliva
gura doar când te uitai la ei, aşa un pic din profil. În rest, ce poţi
să mai zici, i se făcuse şi rodajul şi revizia, corespundea peste tot.
Aveam de ce să-i mulţumesc Nuţiei, se cunoştea înalta şcoală a Primei
Fufe.<br />
Vibia Sabina, că aşa o chema pe nevastă-mea, era să şi uit, îmi povestea
tot timpul despre Nuţia, cât de afectată a fost când a aflat de moartea
lui Decebal. Cică şi Dokiţa la fel. Acum, ce-or fi vrut? Şi cu războiul
câştigat de noi şi cu un Decebalus cu capul pe umeri? Le-am transmis că
după ce se mai liniştesc lucrurile şi dacă senatorul fost legionar
Draganus scoate şi el un milion de sesterţi, îi dau voie să cioplească
acolo în cheile strâmte ale Danubiusului o căpăţână mare, să zică toţi
că ar fi Decebal. Draganus a venit şi cu proiectul, care, ptiu drace,
semăna leit cu Draganus, cel lat în fălci, dar fără nas şi nicidecum cu
Decebalus.<br />
Am spus că să mai aşteptăm un pic, până o uita lumea cum arăta
Decebalus, dar să luăm milionul de sesterţi. Aşa au fost mulţumite şi
Nuţia, cea care urma să se ocupe de gestionarea sesterţilor până s-o
ridica monumentul, şi Dokiţa, care avea copyrightul pe imaginea lui
Decebalus şi Vibia Sabina, care mai schimba un pic locurile, că se cam
săturase să stea la coada vacilor, a oilor şi a caprelor de la Villa
Hadriana din Tibor de lângă Roma.</blockquote>
<br />
<blockquote>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/01/13/memoriul-lui-hadrianus-%e2%80%93-douazeci/071_conrad_cichorius_die_reliefs_der_traianssaule_tafel_lxxi/" rel="attachment wp-att-6710"><img alt="" class="alignright size-full wp-image-6710" height="340" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/071_Conrad_Cichorius_Die_Reliefs_der_Traianss%C3%A4ule_Tafel_LXXI.jpg" width="500" /></a></blockquote>
<br />
<blockquote>
Traian
a înfiinţat funcţia de curatores, reprezentant al împăratului în
provincii, pentru a limita pe cât posibil corupţia şi furtul din banii
imperiului. La 5 mile de Tapae, a fost întemeiată Ulpia Traiana, având
numele complet de Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, de
către guvernatorul Daciei romane, Decimus Terentius Scaurianus, având
forma unui dreptunghi cu colţurile rotunjite. Ce idee proastă. Puteau să
facă nişte turnuri rotunde, înalte, dacă chiar ar fi vrut să le
folosească la apărare.<br />
Acum că erau lucrurile cât decât puse la punct, dădurăm dispoziţie ca
100.000 de daci să fie mutaţi în sudul Danubiului, dintre care 10.000 să
fie trimişi la Roma ca sclavi. În locul lor se dădu pământ în Dacia
tuturor legionarilor de peste 35 de ani, că tot erau bătrâni şi nu mai
puteau fi alergaţi prin toate coclaurile imperiului, că le crescuse şi
lor burta, cu toate sălile de sport construite la iniţiativa Nuţiei. Cât
despre bazinele de înot, ele s-au redus la Frigideriu şi Căldurariu, în
loc să se respecte normele imperiale. Legiunea IIII Flavia Felix
cantonată la Sarmizegetusa Regia, se trezi că nu are decât o baie de 30
de coţi, cel puţin aşa spuneau sursele Senatului, ceea ce era o ruşine
pentru nişte cetăţeni romani. Ehei, sestert cu sestert se face un loc în
Panteon, aşa că Nuţiei nu-i păsa de asta. </blockquote>
</ul>
</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-48010577732957882772014-04-25T03:10:00.005-07:002014-04-25T03:10:44.219-07:00Memoriul lui Hadrian – nouăsprezece<h2>
10 ianuarie 2011</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/01/10/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-nouasprezece/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – nouăsprezece</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<ul><strong>Acesta este al nouăsprezecelea capitolaş al <em>Memoriului lui Hadrianus</em>, manuscript descoperit de mine în <em>Talciocum de Porta Pantelimonensis</em>,
talcioc desfiinţat de primarul sectorului II, Neculai Onţanul, cel
făcut general pentrucă a trecut dela PSD la PD, după ce înainte
inaugurase aici Piaţa Dobroieşti, apoi Piaţa de angro Dobroieşti, unde
se vindeau cu camioanele varză, struguri, ceapă, căci la fiecare alegere
aici trebuie să se inaugureze câte ceva. I-a venit apoi rândul
Talciocului, ce putea să fie o întreprindere foarte rentabilă, dacă nu
s-ar fi furat pe rupte banii care se cuveneau statului prin biletele de
intrare, atât pentru cei ce vindeau, cât şi pentru cei ce cumpărau. Iar
acum s-au strâns aici toţi lumpenii străzilor, toţi drogaţii, căci se
câştigă mai bine din banii de la buget, prin înfiinţarea unui Azil de
Noapte. Dar să-l lăsăm în plata dânsului, iar noi să mai încercăm să mai
punem câteva file la acest nepreţuit cum se cuvine, Memoriu!</strong></ul>
<em>- Salvete Legionari!</em><br />
Aşa îşi începu discursul Traian. Dar ce să vă spun, nu ştiu câţi îl
înţeleseră. Unii nici nu aveau cum să-l audă, dar’mite să-l înţeleagă,
cum erau pitiţi printre pomi, să-şi mai dea drumul la udeală.<br />
Dar mulţi, veniţi din toate cele 64 de colţuri ale Imperiului, nu
pricepeau latina romană, ei vorbind latina din colţul lor. Cea mai
răspândită era latina orientala, cum îi spuneau ei, latina plebei din
tot orientul, dar şi din Egypt, din Lybia, din Anatolia, Scytia şi acum
şi din Dachia. Era o latină mai aspră, cu nişte consoane pe care nici nu
le puteai pronunţa, <em>Ş, Ţ</em>, şi cu vocale la care trebuia să-ţi plimbi limba prin gură şi tot nu ieşea ce pronunţau ei. Ia auziţi : <em>Ăăăă, Îîîî </em>!<br />
Adică Traian trebuia să spună<br />
<em>- Hă, Hă, Hă</em><br />
Iar legionarii să răspundă, toţi în cor<br />
<em>-Hî, Hî, Hî</em><br />
Şi aşa se puteau înţelege, cât de cât, adică fiecare cam ce credea.<br />
<em>- Errare humanum est, sed perseverare diabolicum…</em><br />
- Ce spusăşi?<br />
<em>- Salvete linguae latinae amatores! Non credebam iam esse in nostra
patria unum locum ubi latinae sermonis amantes loqui possunt. Feliciter
administratore!</em><br />
- Vă căpiarăţi de tăt!<br />
<em>- Hă, Hă, Hă, Plurimas gratias! </em><br />
Aşa că Traian vorbea, vorbea, de nu mai tăcea şi nimica nu spunea. Iar legionarii erau încântaţi că le vorbea Împăratul.<br />
<em>- Hî, Hî, Hî!</em><br />
Şi tot aşa până adormeau cu toţii, sprijinindu-se în suliţe, că laptoape nu aveau.<br />
Decebal ajunsese să i-o trimită lui Traian până şi pe sor’sa, pe Dokiţa,
dar ce să facă Traian cu ea? A primit-o cu toate onorurile cuvenite şi a
trimis-o la Roma, împreună cu zece care de cereale şi murături, date
tot de Decebal. La Roma a fost primită bine, mai ales de Nuţia şi de
senatori, care, ea, Dokiţa, fiind drăguţă tare, o înconjurau cu tot
felul de amabilităţi, cu chermeze, la care se cânta din tamburine şi din
flut şi se declamau poezii în latine şi în dacă. Ei cel mai mult îi
plăcea flutul, dar, ca să audă mai bine, că era un pic cam trasă de
urechea stângă, asta de când era şi ea mică, lipea mai multe flute între
ele, nai le zicea ea. Şi-i punea să sufle în naie, şi pe urmă le sufla
şi ea. Nuţia era foarte mândră de talentele ei şi mereu repeta<br />
- Suntem mândre că suntem dace!<br />
Şi romanii râdeau şi ei de se prăpădeau de mândreţele de suflătoare în naie.<br />
Iar la Sarmisegetuza, trecuseră două luni de când începuse asediul
romanilor şi pe cât de mândri erau şi dacii, pe atât de neajutoraţi
deveniseră. Din jurul Dachiei nu mai venea nimeni să-i despresoare,
provizii mai aveau, dar ce folos, zidurile pe care le întăriseră atât de
mult, începuseră să cadă, romanii aducând mineri dintre celţi, să sape
tuneluri. Şi se pomeneau dacii că dintr-o dată un zid de 6 coţi grosime
şi 10 înălţime intra brusc în pământ. Dădeau şi ei vina pe zeii care
nu-i mai ajutau, dar care zei să-i mai ajute? Ajunseseră să nu mai aibă
loc de cadavrele dacilor omorîţi, pe care trebuiau să-i pună cu
proptele, să pară mai mulţi pe ziduri. În nordul şi în sudul cetăţii
ridicasem două turnuri pe roţi, din care romanii nostri, legionari din
tată-n fiu, trăgeau cu arcurile şi cu suliţele în apărătorii cetăţii.
Sfârşitul le era aproape.<br />
<br />
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/01/10/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-nouasprezece/sulinca/" rel="attachment wp-att-6649"><img alt="" class="alignleft size-full wp-image-6649" height="222" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/sulinca.jpg" width="500" /></a><br />
<br />
Decebal,
Vezina şi toţi generalii, făcură un consiliu de război, la senatul lor,
acela rotund, unde la o cană de sulincă, că nici din asta nu mai era
aşa multă, hotărîră ca Decebal cu încă doi generali şi cu un pluton de
cavalerişti, să străpungă noaptea încercuirea romană şi să se salveze
spre Ranisstorum, dincolo de Germisara, să adune acolo o nouă oaste şi
să ne cuprindă pe noi prin spate. Şi chiar au reuşit să fugă, v-am spus
că puţină sulincă face dintr-un dac un drac. Traian m-a pus că notez
neapărat asta, că dacii băuseră sulincă, băutura zeilor, altfel s-ar fi
crezut că era din vina noastră. Şi m-a mai pus să scriem pe harta aceea
nouă a Dachiei <em>“Hic sunt dracones”.</em> Şi chiar aşa era. Cetatea
încă se mai putea folosi, aşa că a lăsat aici o legiune întreagă, ce s-a
instalat, legionarii şi-au făcut o baie din resturile de la temple ce
mai rămăseseră în picioare, au mărit încă puţin zidul, mărind terasa
interioară, au decolmatat fântâna cea frumoasă de lângă drumul lor
sacru, acela ce fusese acoperit, şi au ridicat acolo un mic templu al
lui Marte, să aibă ce face soldaţii în timpul lor liber. A trimis apoi
legionarii să-l alerge pe Decebal, să-l prindă şi să-l aducă viu la el,
la împărat, ca să fie arătat la Roma. Traian se duse la Ranisstorum, pe
Maris, unde dacii încă mai opuneau o rezistenţă serioasă. Aici îi fu
adusă vestea cea bună că Decebal a fost prins şi vestea cea rea că se
omorîse singur. Legionarul, şef de cuib, Claudius Maximus Tiberius, nu
putuse decât să bage în sac capul şi mâna dreaptă ale lui Decebal şi
împreună cu câţiva martori ai vitejeştei lui fapte, să meargă la Traian.
Acesta după o amănunţită anchetă, nu cumva să fie vorba de vreo
substituţie de cap, le puse într-un butoiaş cu sare şi cu miere şi le
trimise la Roma. Acolo fuseră puse bine la rece până la întoarcerea lui
Traian. Acesta mai avea de lucru în Dachia. Trebuia să găsească marile
tezaure regale şi să lase o administraţie puternică.<br />
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-61674455394058769742014-04-25T03:08:00.004-07:002014-04-25T03:08:55.295-07:00Memoriul lui Hadrian – optsprezece<h2>
6 ianuarie 2011</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/01/06/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-optsprezece/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – optsprezece</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<div class="storycontent">
<ul><strong>Manuscriptul descoperit de mine în <em>Talciocum</em> din <em>Porta Pantelimona</em>, manuscript cunoscut şi recunoscut acum sub numele de <em>Memoriul lui Hadrianus</em>,
spre a se deosebi de toate mizeriile de până acum, traduse de doamne şi
domniţe care mai de care mai mai, ce merită tot ce am putut eu mai bun,
dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau tare, tare
de tot, de coada tingirii ăleia nespălate, pe care o folosesc la
încălzit oase găunoase. Şi autoarele alea, fiind şi ele destul de
năclăite şi la vorbă şi la port, îţi vine să le faci ceva contrar
tuturor normelor europene, care oricum nu se aplică pe la noi şi să te
apuci de tradus iar una, două păginuţe din preţiosul manuscript ce acum
îmi aparţine cu totul.</strong></ul>
<ul><blockquote>
Şi aici, în Costidava am văzut în ce a rămas din zidurile de
apărare ale cetăţii, bucăţi din templele vechi ale dacilor, ce făceau
fala regiunii, de veneau şi greci şi romani să le vadă şi să se închine
la ele. Templele sunt temple şi spiritul zeilor aici sălăşuieşte. Când
se războiesc două popoare, nu ele se bat ci zeii lor. Deaceea când unii
pierd războiul, înseamnă că zeii lor au fost mai slabi decât ai celor
care au câştigat, templele lor fiind normal să fie date noilor zei, mai
puternici. Dar niciodată nu am văzut ca un popor să-şi distrugă singur
templele, la ai căror zei s-au încredinţat sute de ani. Romanii nu au
dărâmat nici un templu niciodată, cu excepţia celui din Palestina, din
Ierusalim, unde populaţia nu a vrut să accepte să se închine şi
zeului-împărat al Romei, aşa cum se face în tot imperiul nostru. Nimeni
nu i-ar fi împiedicat să se închine şi la Yahve al lor. Dar dacii
recunoscuseră şi că au pierdut războiul şi că zeii noştri au fost mai
puternici decât ai lor. Şi atunci? De unde atâta încrâncenare şi pe
popii lor şi pe temple? Spuneau unii daci pe care-i luasem prizonieri că
frumoasele temple de la Sarmisegetuza fuseseră arse şi dărâmate,
acoperişurile de ţiglă căzuseră iar tamburii cei mari de la coloanele de
andezit, coloane cum nu se mai văzuseră decât în Grecia şi la Roma,
fuseseră puşi în zidul cetăţii, care fusese mărită. Până şi pilaştri din
jurul templelor, cei ce arătau zona sacră, fuseseră sparţi. Cât despre
preoţii lor, popii, cum le spuneau, capetele lor se vedeau de la
depărtare, puse în pari lungi pe zidurile cetăţii.<br />
Ba chiar voiau să dea vina pe noi, cică noi romanii le-am fi distrus
atunci când am impus demantelarea zidurilor de apărare. Cum să dărâmăm
noi temple? Zeii noştri unde să mai sălăşuiască? Aşa că neavând temple
şi popi, dacii trebuiau să fie siliţi să părăsească oraşele pe care şi
le ridicaseră în munţi. Vom ridica noi alte oraşe, mai mari şi mai
aproape de ape, să se poată asigura mai uşor circulaţia trupelor, a
civililor şi a mărfurilor. Poate şi o parte din daci ar fi bine să-i
mutăm în Moesia, iar aici să aducem legionari din Britania şi Palestina.<br />
Dar până atunci mai era. Sulidava nu a fost nici o problemă pentru noi.
Fusese părăsită, ca şi casele şi turnurile de apărare. Decebal îşi
schimbase tactica. Trimisese femeile cu mulţi copii în nord, dincolo de
Moigrad, inclusiv pe fata lui. Ceilalţi erau evacuaţi prin cetăţile ce
tocmai se ridicau în spatele marelui val de apărare, unde îşi trimisese
din timp armamentul greu şi “rezerviştii”. Valul includea şi
Sarmisegetuza şi celelalte cetăţi mai vechi din jur.<br />
Au fost probleme cu ocuparea davei din Prisaca, pusă chiar pe culme şi
pe drumul de care pe care se căraseră blocurile fasonate de piatră către
Sarmisegetuza. A trebuit să construim turnuri pe roţi, din care arcaşii
noştri să tragă direct în cetate. Turnurile au fost de câteva ori
incendiate, dar am putut să lansăm din ele cu catapultele ulei căruia-i
dădeam foc, aşa că până la urmă a luat foc şi dava lor.<br />
Mai prost stăteam cu mâncarea, nu mai găseam nimic. Legionarii bătrâni
se cereau la vatră iar cei tineri umblau după dăcoaice, că şi alea îşi
ridicau fustele de pe metereze, de nu mai vedeai unde să tragi şi ce să
nimereşti. Se întâlneau noaptea şi pe urmă dă-i şi dă-i cu scărpinatul.
Şi nu mai aveam nici unsoare din aia bunecuvântată de zei şi nici nu era
prin apropiere Nuţia, Prima Fufa, cea care le ştia pe toate dacă era
plătită. A trebuit să trimitem la Decebal o delegaţie din ăia pe care-i
mânca mai tare şi să se roage să ne dea unsoare. Târgul s-a făcut. Noi
ne retrăgeam zece mile şi ei ne dădeau zece borcane din acelea din
scoarţă de brad, pline cu unsoare. Ce era să facem? Am luat borcanele,
ne-am uns şi ne-am retras zece mile. Şi doar ştiam că şi-au trimis
femeile departe. Astea însă erau din legiunile Nuţiei, pe care dacii le
foloseau din plin contra noastră. Zece mile înapoi! Poftim situaţie! Şi
am mai cumpărat şi 500 de prezervative, din acelea solide, împletite de
dăcoaice din lână de oaie. Erau solide întradevăr, dar nu ştiu dece nu
prea aveau efect. Probabil că mai trebuia spusă vreo rugăciune ceva
către Esculap, cel cu şarpele şi paharul de şampanie. Traian, când a
auzit de trocul nostru cu dacii, a zis că ne bagă pe gât toată unsoarea
aia, cu tot cu coaje şi cu degetele alea împletite şi că în trei zile să
recuperăm cele zece mile pierdute. N-au fost trei zile, au fost două
săptămâni, dar măcar nu ne mai scărpinam, aşa că nici Traian n-a mai zis
nimic, doar îi dădusem şi lui.<br />
Aveam trupe de jur-împrejurul Sarmisegetuzei, la o distanţă de 10 până
la 50 de mile romane. Nu reuşeam însă să străpungem Valul lor de
palisade, redute, turnuri, cetăţi în plină construcţie. Nu ştiu pe unde
se aprovizionau, dar tare aveam bănuiala că peste tot se descurcau ca şi
noi. Corupţia era la mare ţinută în tot imperiul. Traian ştia, dar nu
avea ce face. Dacii ştiau şi profitau. Partidele, adică familiile, îşi
băgau toţi incompetenţii în funcţii de conducere. Acumulau şi ei obiecte
de aur, de argint, de sticlă, terenuri pe care-şi ridicau ville cu mai
multe etaje, la ce le-or fi trebuit nu ştiu. Şi asta se întâmpla nu
numai la Roma ci şi în provincii.<br />
Cum reuşeam să spargem unul din valuri, ne dădeam seama că mai sunt
altele în spatele lui. Ne-au trebuit şase luni să ajungem până sub
zidurile Sarmisegetuzei. Se făcuse deja toamnă. Iar magaziile dacilor
gemeau de cereale, de mazărea cea de Tomis, aia îmbrăcată în teci kaki
şi mai ales de murături, celebrele murături dacice, varză, marză, larză,
pepenaşi albi şi galbeni, mere, pere, toate puse lângă palatul lui
Decebal. Şi bineînţeles, licoarea licorilor, sulinca făcută după reţeta
vândută de Alambic lui Fuzzi. Cu o duşcă de sulincă transformai un dac
într-un drac.</blockquote>
</ul>
<ul><blockquote>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/01/06/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-optsprezece/020_conrad_cichorius_die_reliefs_der_traianssaule_tafel_xx/" rel="attachment wp-att-6598"><img alt="" class="alignnone size-full wp-image-6598" height="175" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/020_Conrad_Cichorius_Die_Reliefs_der_Traianss%C3%A4ule_Tafel_XX.jpg" width="400" /></a></blockquote>
</ul>
</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-69615848093233326522014-04-25T03:07:00.007-07:002014-04-25T03:07:54.496-07:00Memoriul lui Hadrian – şaptesprezece<h2>
3 ianuarie 2011</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/01/03/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-saptesprezece/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – şaptesprezece</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<div class="storycontent">
<ul><strong>Manuscriptul lui Hadrianus, măreaţa descoperire istorică din întreaga Uniune Europeană, cel găsit de mine în <em>Marele Talcioc Balcanic</em> din <em>Porta Pantelimon</em>, manuscript cunoscut şi recunoscut acum sub numele de <em>Memoriul lui Hadrianus</em>,
spre a se deosebi de toate mizeriile de până acum, traduse de doamne şi
domniţe care mai de care mai mai, ce merită tot ce am avut eu mai bun,
dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau tare, tare de
tot, de coada tingirii ăleia nespălate, pe care o folosesc la încălzit
te miri ce. Şi autoarele alea, fiind şi ele destul de năclăite şi la
vorbă şi la port, îţi vine să le faci ceva contrar tuturor normelor
europene, care oricum nu se aplică pe la noi şi să te apuci de tradus
iar una, două păginuţe din preţiosul manuscript ce acum îmi aparţine.</strong></ul>
<ul><blockquote>
Veni iar vremea să o luăm spre Danubiu, să terminăm cu
Decebal şi cu toţi ciobanii lui. Pe Vibia Sabina o lăsai în grija
Nuţiei, să-i dea ceva lecţii, s-avem ce discuta când m-oi întoarce.<br />
- Las-o în grija mea, necheză Nuţia, să vezi ce pompez în ea, de n-o s-o mai recunoşti.<br />
M-am bucurat. Nuţia ştie să fie foarte simţitoare, atunci când vrea. Mai
ales şi când are bani pe mână. Şi avea acum din plin, Traian îi pusese
vistieria Senatului la picioare, putea să-şi ia şi sandale, de-alea care
se încheiau cu şirete pe după brâu, de se purtau acum, le zicea
bi-China, după numele unei ţări care tocmai ne trimisese o delegaţie de
şaşii, se pare că toţi erau aşa pe acolo, şi paporniţe din piele de
viezure tărcat, din alea care de le strângeai, aruncau un jet de putoare
de latrină.<br />
I l-am lăsat şi pe Harapul meu, care, văzând-o, îi arătă vreo 46 de
dinţi vampirici, toţi în gură încă. Nuţia îi zâmbi suav şi-i şopti<br />
- Tu nu eşti din şatra aia a mea, de lângă Pleşkoy?<br />
- Ba da, a noastră primă Fufa, de acolo sunt, din satul de lângă
Pleşkoy, cel cu cotoi, din Mousaios sau Muzeion, Buzău cum îi zicem noi
ăştia mai buzaţii, acolo unde făcurăm o groapă în râuleţ, să avem unde
arunca toţi popii care trec p-acolo.<br />
- Daaa, mi s-a părut mie că te cunosc. Nu erai în echipajul de salvamuzeioni şi-ţi ieşea coada prin iţarii ăia scurţi?<br />
- Ba da Prima Nostra Fufa, mata ne aliniaşi acolo să ne măsori.<br />
Şi eu care credeam că e din Afrika. Ce mică e lumea şi plină de
surprize. S-ar fi putut să fie chiar şi rude, doar că Prima îşi dădea cu
fiertura aia din Pârţul Scroafei.<br />
Şi cum i-am lăsat pe toţi mulţumiţi, am plecat şi eu pe urmele lui
Traian, spre Dacia cea neascultătoare. El cu grosul trupelor o luă spre
Dierna, traversară Danubiusul pe podul acela de trei surcele şi se
împărţiră în trei, unii, cu Traian pe la Palatul lui ce şi-l făcuse
chiar înainte de primul mare război, la Zavodava, dacii îi mai ziceau şi
Zăvoi, de lângă Tibiscum, să se odihnească puţin, festina lente, alţii,
pe Alutus în sus, pe lângă Buridava cea elenizată, nu se ştie prin ce
minune, iar alţii tocmai pe la Cumidava, pe unde treceau alte trei
drumuri mari ale dacilor. Şi de ce ne apropiam de centrul Daciei, de
cele zece cetăţi, de-aia se înteţeau atacurile lor. Legionarii nu puteau
să mai doarmă nici noaptea, atacurile erau de o violenţă rară. Dădurăm
ordine să se împartă toate armatele în trei. Unii luptau ziua, alţii
noaptea iar a treia parte construia castrele de marş.<br />
Eu, Hadrianus, aveam oroare de acel pod turbat şi neterminat, am mers
întâi în Panonia, unde tot daci erau, cu excepţia părţii de jos, de
lângă Danuvius, unde se aciuiaseră iazygii lui Tartacot, cel mai mic de
un cot, căci era pitic de felul lui, dar fii-su, Alambic, era lung şi
slab şi cu năravul hoţiei dotat. L-am luat pe Tartacot cu mine,
promiţând să-i dau înapoi pământurile luate de la el de către Decebal, a
promite este senatorial, nu?<br />
Ştia drumurile Daciei şi puteam avansa mai repede. Dela Singidunium am
luat-o pe Tisia şi apoi pe Maris, de am ajuns repede tocmai pe Sargetia,
acolo unde se aflau cele mai multe cetăţi dacice, Costidava fiind
prima. Şi mai era condusă chiar de Vezina. A trebuit s-o ocolim pe
văile dinspre apus, unde erau doar nişte valuri cu palisade, cărora
broscarii noştri le-au venit repede de hac. Le ziceam broscari pentrucă
atacau cu scuturile puse deasupra capului şi lipite între ele, de părea o
carapace de broască ţestoasă. Mai târziu, nişte oameni de bine au
umplut lumea că italienii, adică romanii din peninsulă, ar mânca
broaşte. Să le mănânce ei de vii pe toate, şi verzi şi râioase. Iar
dacii aveau un cult al broaştelor. Îşi învăţau copiii de mici să rupă
broaştele în două, trăgând de cele două labe mari şi apoi aruncându-le
înapoi în lac. Îi învăţase Zamolxe că în felul acesta numărul broaştelor
se va dubla şi frumosul lor cântec va umple toată Dacia. Mai bine îi
învăţa cum să se apere de broaştele noastre. </blockquote>
<br />
<blockquote>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2011/01/03/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-saptesprezece/rotile-mari/" rel="attachment wp-att-6657"><img alt="" class="alignleft size-full wp-image-6657" height="266" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/ro%C5%A3ile-mari.jpg" width="400" /></a></blockquote>
<br />
<blockquote>
Făcuseră
ei nişte instalaţii interesante, dar nu erau gata. Pe nişte ziduri
paralele ce ieşeau din cetate, alunecau pe nişte roţi uriaşe, pe a căror
axă erau fixate suliţe şi coase. Acestea alunecau omorînd soldaţii ce
le stăteau în cale, apoi erau trase înapoi în cetate cu nişte scripeţi.
Norocul nostru a fost că nu erau gata, roţile lor se stricau repede, nu
erau întărite încă. Iar frânghiile se rupeau uşor.<br />
Când am ajuns sus în Costidava, n-am găsit pe nimeni. Totul ardea, toate
casele, toată palisada, dar înăuntru nimeni. Ne uitam unii la alţii şi
nu ştiam ca să credem. Cu cine ne-am bătut? Cu nimeni? Atunci pe morţii
noştri cine i-a trimis în Hades?<br />
Am pus legionarii să bată picior cu picior toată cetatea. Nimic. De
parcă i-ar fi ridicat zeii la cer. Într-un târziu, în fântâna cea
secată, au văzut că aşa lateral, suna a gol. Au deschis blănile cele
groase şi de acolo au sărit zeci de suliţe, ce i-au omorît pe toţi care
erau în fântână. Erau nişte arcuri ce aruncaseră suliţele când am
încercat să deschidem. Asta ne-a mai întârziat o zi. Gaura ducea la
nişte scări ce coborau până în albia unui pârâu, ce se vărsa jos în
Faerag. Pe acolo ieşiseră dacii, luându-şi şi răniţii cu ei. Cine ştie
tocmai unde erau acum.</blockquote>
</ul>
<ul>Asta este încă o dovadă că manuscrisul este cel original sau o copie
fidelă a lui. Când urcam pe Valea Faeragului, pe drumul ce acum duce
spre Luncani, pe dreapta, deci pe partea stângă a văii, se scurgea în
Faerag un pârâu, iar pe lângă el apărea ceva ce părea să fie un drum, la
care nu se putea ajunge decât urcând abrupt vreo trei metri.
Curiozitatea m-a făcut să urc cei trei metri. Nu se făcea numai un drum,
ci două. Unul mergea pe lângă pârâu şi contrar aşteptărilor era destul
de lat, dar evident neumblat. Am urcat uşor pe el, aproape un kilometru,
după care pur şi simplu s-a înfundat. Părea să fi fost o surpare de
teren mai veche. Pârâul izvora de sub pietrele prăbuşite şi nu avea un
debit prea mare. Pietrele nu erau fasonate, erau doar pietre de râu, cum
erau şi pe toată valea foarte abruptă a pârâului. Acum, chiar dacă ar
fi fost ceva pietre fasonate, ar fi fost demult luate de locuitorii din
Costeşti, ale căror case, până pe la un metru înălţime, din aşa ceva
sunt făcute. Abia în ultimii ani le-au tencuit, ca să nu se mai vadă.
Neavând altă variantă, am coborît până la confluenţa cu Faeragul, de
unde curiozitatea m-a împins pe celălalt drum, care urca ocolind dealul
pe care era Cetatea de la Costeşti, Costidava cum este numită în <em>Manuscript</em>.
Drumul pare să fi fost chiar un drum de care, făcut cine ştie de cine,
posibil de austroungari, ce au exploatat intens lemnul în toată zona, ce
m-a scos sus pe o coamă fără copaci. De aici am luat-o în dreapta până
la Dealul Cetăţuiei, unde se mai văd doar şanţurile de unde au fost
scoase pietrele fasonate ale celor două turnuri, apoi la Cetate. Pe
coama pe care am mers erau două stâne de vaci, care şi iernau acolo,
locul fiind adăpostit şi de vânt şi de ochii autorităţilor. S-au mirat
tare văzându-mă apărând aşa din jos, de unde nu venea nimeni de ani de
zile. Acolo sus erau şi copaci în care oamenii puneau crăci înfrunzite
pentru hrana de iarnă a animalelor, după un obicei străvechi. </ul>
</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-3990912236974840082014-04-25T03:06:00.000-07:002014-04-25T03:06:00.127-07:00Memoriul lui Hadrian – şaisprezece<h2>
28 decembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/28/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-saisprezece/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – şaisprezece</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<div class="storycontent">
<ul><strong>Manuscriptul lui Hadrianus, interesanta descoperire
istorică din întreaga Uniune Europeană, cel găsit de mine în Talciocul
Pantelimonez, manuscript cunoscut şi recunoscut acum sub numele de <em>Memoriul lui Hadrianus</em>,
spre a se deosebi de toate spârcâielile de până acum, traduse de doamne
şi domniţe care mai de care mai drăguţe şi mai simpatice, ce merită tot
ce am avut eu mai bun, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine
se ţineau tare, tare de tot, de coada ţigăii bucălăii ăleia nespălate,
pe care o mulg, că dă mai mult lapte din cele patru ţâţe nesiliconate
cu cât tragi mai mult de ele. Şi autoarele alea, dau un lapte de iese o
brânză de-ţi vine să le lingi burduful şi să te apuci de tradus iar
una, două fiţuicuţe din preţiosul manuscript pantelimonez.</strong></ul>
<ul><blockquote>
Fu greu şi pentru Traian, dar fu greu şi pentru mine şi
pentru cohortele de legionari care ieşiseră cu greu din iarnă. Cât
despre Decebal cu frati-su, Diegis, cu sor-sa, cu fi-su şi cu fi-sa,
care erau cam mici să ştie ce se întâmplă, cu Vezina, cu al său tăntălău
de fiu, Fuzzi, să nu mai vorbim. Ştiau că o să piardă şi Dacia, şi pe
daci şi cetăţile cele atârnate pe coamele mumţilor, cu sutele de terase
la care se munciseră douăsute de ani, ştiau toate astea, dar nu mai era
cale de întors, era doar o luptă disperată. Nuţia se stabilise
definitiv la Roma, în palatul lui Traian. Tartacot, şeful iazygilor îl
recuperase pe Alambic, după ce plătise două butoaie de sulincă de cea
mai tare, unul lui Traian şi unul lui Vezina, că de, nu se ştie cum se
întorc lucrurile. Dintre cele două surori iazyge, cea mai mare rămăsese
cu Nuţia, care-i era ca o naşă, iar cea mică ajunsese la Alambic, după
ce se jurase pe toţi zeii că între ea şi Fuzzi fusese doar ceva
platonic. Cum de Platon evident că auzise orice iazyg, Alambic spuse
doar <em>‘Tuţi tutursla mă-tii</em> şi o luă repede la puricat pe proaspăta vestală şi pe-o parte şi pe cealaltă.<br />
Nuţia se ţinuse de cuvânt, se dusese la Ostia când venise corabia de la
Tomis, cu oile mele, le şi dusese la Tibor, la villa mea cea cu lac în
faţă, Villa Hadriana cum poruncisem să se bată în marmură chiar pe
fronton. Nu că n-ar fi nimerit altfel Nuţia pajiştea pentru oi, dar să
vadă inscripţia în fiecare zi şi să moară de ciudă toţi senatorii care
mai aveau câte o căsuţă, din acelea de lemn făcute de secuii din Asia şi
importată prin Parţia, ce ne era prietenă acum. Chiar vorbeam cu
Traian, stând aşa la o cafea şi pipând nişte botanice aduse din Dacia,
seminţe de zorele – <em>Ipomoea purpurea</em> şi seminţe de cânepă – <em>cannabis dacica</em>,
să aducem mai aproape nişte secui, să-i aşezăm într-o zonă muntoasă de
prin Dacia, unde ar putea face chiar şi vase pentru o flotă care să
patruleze pe Danubiu. Alutusul fiind navigabil, ideea era fezabilă iar
secuii întotdeauna au ţinut cu puterea, aşa că nu vom avea probleme.
Până şi limba şi-o schimbă, după cum bate vântul. Şi mai aveam şi un
dac cu studii pe Volga, unul Ilyes, mare specialist în canalle. L-am fi
putut pune şi pe el la treabă, că tot pălăvrăgea tot timpul cu senatorii
noştri şi nu poţi să ştii ce idei le mai bagă în cap. Seminţele de
zorele şi de cânepă ni le procurase pişăcioasa de fiică mai mică a lui
Traian, aia care vorbea stricat, cine ştie de la ce sclavi o fi învăţat.
Cred că de la nişte Hrebenci sau de la nişte Sydonişti cu care se
înhăitase în ultimul timp. Ajunsese să ţină cuvântări despre zorele şi
cânepă, ce avantajuri au ele, pe la colţurile forului ăla rotund, cu
bibliotecă prin prejur, cică al lui Traian. Traian şi bibliotecă ! Hă,
hă, hă ! <a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/28/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-saisprezece/traian-hadrian/" rel="attachment wp-att-6431"><img alt="" class="alignright size-full wp-image-6431" height="253" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/traian-hadrian.jpg" width="500" /></a>
Seminţele de zorele eu le pusesem pe lângă gard, să nu se mai belească
toţi turiştii care veneau să-mi vadă vacile cele cu ugerele în faţă şi
oile alea bucălate. Cânepa o pusesem pe lângă lac, făcea frumos, dar cam
dădeau vacile cu mare poftă prin ea şi pe urmă mugeau ca nişte căţele
toată noaptea. Nimic nu e perfect pe lumea asta. Ce era mai prost era că
de gura lumii trebuise să mă-nsor cu una pe care mi-o găsiseră Traian
şi nevastă-sa Plotina, una care dacă avea 14 ani acolo, Vibia Sabina,
dintr-o familie scăpătată de senatori, de prin Insula Caprelor. Nu mă
deranja fata, o puneam să aibă grijă de animale şi tare-i plăcea. Nici
eu n-o deranjam, că ce era să fac cu ea, aveam acum un sclav nubian,
negru ca abanosul, ce să-mi mai trebuiască altceva. Aşa că mai adusese
şi douăzeci de capre, de la tacsu, ca zestre, ca să zică şi el că n-o dă
chiar în curul gol. Atât de mult semănam cu Traian la gusturi, că
Plotina, care prin nu ştiu ce minune mă simpatiza, l-a pus pe Traian să
bată o monedă cu noi doi, ţinându-ne asa, frumuşel de mână. Mai târziu
aveam să plătesc eu toate aceste gesturi drăgălaşe, când îl puse pe
Traian să-i fiu succesor. În toate. Acum de, unde merge mia, merge şi
suta.</blockquote>
</ul>
</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-62608808984572776792014-04-25T03:04:00.006-07:002014-04-25T03:04:57.738-07:00Memoriul lui Hadrian – cincisprezece<h2>
20 decembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/20/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-cincisprezece/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – cincisprezece</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<ul><strong>Manuscriptul lui Hadrianus, cea mai mare descoperire istorică din întreaga Uniune Europeană, cel găsit de mine în <em>Marele Talcioc Naţional</em> din Pantelimon-Siti, manuscript cunoscut acum sub numele de <em>Memoriul lui Hadrianus</em>,
spre a se deosebi de toate contrafacerile de până acum, traduse de
domniţe care mai de care mai drăguţe şi mai simpatice, ce merită toată
stima mea, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau
tare, tare de tot, de coada ţigăii bucălăii ăleia nespălate, pe care o
tund şi o mulg, că are mult păr şi dă mult lapte din cele patru ţâţe
nesiliconate. Şi autoarele alea, fiind bine dotate de la zei, iese o
brânză de-ţi vine să le lingi burduful şi să te apuci de tradus iar una,
două foicele din preţiosul manuscript pantelimonez.</strong></ul>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/20/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-cincisprezece/originalul-podului-2/" rel="attachment wp-att-6300" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" class="alignright size-full wp-image-6300" height="111" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/originalul-podului-2.jpg" width="250" /></a><a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/20/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-cincisprezece/la-villa/" rel="attachment wp-att-6303" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img alt="" class="alignleft size-full wp-image-6303" height="250" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/la-villa.jpg" width="400" /></a>
Iar Traian, Nemuritorul, Hadesul să nu-l primească, se uita
cu jind la Villa mea din Tibor, cea dotată acum şi cu boi şi cu vaci şi
cu oi şi cu statui de zei care să aibă grijă de animalele din moşie.
Avea şi el două vaci, dar ce să facă cu ele, erau proaste ca noaptea,
veneau taurii peste ele, dar degeaba, dacă rasa era proastă, degeaba le
educau ăia. Nici să mugească nu ştiau, scoteau pe bot de credeai că e
vreun cotoi în călduri şi nu o vacă de la care aştepţi lapte, brânză,
unt şi ouă.<br />
Villa lui Traian era cam departe, la circa 50 km de Roma pe un platou
alpin de la poalele muntelui Altuino, la Arcinazzo Romano. Pusese ochii
şi pe vacile mele, ba şi pe un tăuraş mai zbanghiu, aşa că a trebuit să
rezolv într-un fel problema. I-am dat adresa lui Fuzzi, care a avut
neobrăzarea să-i ceară şi lui acelaş preţ ca şi mie. Traian a stat, s-a
gândit împărăteşte, aşa pe vine, când era la biblioteca aceea, cum îi
zicea el, acolo unde şi împăraţii se duc pe jos şi-şi dau izmenele în
vine şi a spus “<em>errare humanum est</em>” iar când a ieşit deabinelea a bubuit de era să se dărâme şandramaua şi a dedus calm “<em>Si vis pacem, para bellum</em>”.
A dat dispoziţie să plece imediat o legiune întreagă la Sullidava, să
dărâme cetatea şi să aducă tot ce se găsea pe acolo, vaci, boi, femei,
copii, aur, argint, bronz.<br />
Nu ştiu cum s-a făcut, dar Vezina a aflat şi i-a trimis vorbă
comandantului trupelor din sudul Carpaţilor, Pompeius Longinus, să vină,
să se întâlnească cu el şi cu Fuzzi, să-şi ia vacile pe care să le
dăruiască împăratului, plus două iazyge, una pentru împărat şi una
pentru el, care o vrea, pe încercate. Longinus, lung şi cum se spune,
cam bok aşa, fără minte, se grăbi şi se duse să-şi ia tainul cel râvnit.
Vezina îl primi cu toate onorurile cuvenite şi-l cază la casa lor de
oaspeţi de pe Cetăţuia, cam acolo pe unde îşi ţinea cirezile. Longinus
era încântat nevoie mare şi aştepta să se adune toate darurile pentru
împărat dar şi pentru el. Vezina, ca o cutră bătrână ce era, trimise
repede la Traian o solie cu zece vaci, un tăuraş şi cu una din iazyge,
haia mai mare, după care i se scurgea lui Alambic. Fata era de acord,
că doar mergea la un împărat, cu toate că nici Fuzzi nu fusese de
lepădat, ba chiar nici Alambic. Dar trebuia să se gândească şi ea la
viitor, că vorba aia din bătrâni, faci, nu faci, vremea-ţi trece.
Şi-i mai spuse solia lui Traian că pe Longinus nu-l va mai vedea întreg
decât când romanii s-or duce dincolo de Danubius şi să-şi ia şi podul
cela cu picioare groase să ţină 2.000 de ani şi cu stighii deasupra să
nu ţină nici zece ani. Că era o ghiaţă pe el că romanii traversau mai
bine pe apa îngheţată decât pe pod. Dar era frumos, făcuseră romanii şi
monede cu el, de apărea ca o podişcă peste un pârâu. Traian, mai stătu
şi el la gândeală, îi părea rău şi de Longinus, dar şi de vaci şi mai
ales de tăuraşul promis. Dădu un răspuns aşa cam în doi, trei peri şi
porunci armatelor să înainteze fără nici un pic de zăbavă. Iar cât
despre Longinus, Traian dădu o pungă grea solului, să-l convingă, cum o
vrea, să-l scape de dilemă. Solul, ca un dac cinstit ce era, opri
jumătate din pungă iar restul îl duse la Vezina, spunându-i că atât dă
Împăratul pe Longinus. Vezina îl invită pe Longinus, îi transmise
mesajul împărătesc şi îi oferi o ceaşcă de ceai din acela eficace, făcut
din <em>cucuta dacica mortalis</em>. Longinus înţelese mesajul, se
gândi un pic la zeii cei nerecunoscători, apoi sorbi toată ceaşca, ce-şi
făcu efectul aşteptat în câteva secunde. Vezina mai vru să facă un
schimb şi cu trupul lui Longinus, dar Traian îi transmise că să facă ce
vrea cu Longinus, că tot e mort acum. Degeaba îi mai trimise nişte vaci
negre lui Traian, din acelea cu două ugere în faţă şi nu spre coadă, de
se mirară toţi oamenii pe lângă care trecea turma, nimănui netrecându-i
prin minte că nu era decât o banală operaţie de transplant, făcută de un
iscusit part aciuiat pe lângă curtea lui Decebal. Traian se apropia cu
toate legiunile pe care le putuse aduna, de cele zece cetăţi centrale
ale lui Decebal, cetăţi înconjurate acum de marele zid de piatră şi cu
palisadă deasupra, ce măsura câteva zeci de mile. O astfel de
construcţie, gândită de Vezina şi înfăptuită şi de daci şi de oameni de
toate neamurile, plătiţi bine, nu se mai văzuse. Traian băgă la cap
şi-şi spuse că doar aşa va reuşi pe viitor să-şi apere imperiul de
hoardele de germanici, turcomani şi comunişti, ce veneau din răsărit.<br />
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-11050245451264471832014-04-25T03:03:00.002-07:002014-04-25T03:03:26.021-07:00Memoriul lui Hadrian – paisprezece<h2>
17 decembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/17/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-paisprezece/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – paisprezece</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<ul><strong>Manuscriptul lui Hadrianus, cea mai mare descoperire istorică a
secolului XXI, cel găsit de mine în Talciocul Naţional din
Pantelimon-Siti, manuscript cunoscut acum sub numele de Memoriul lui
Hadrian, spre a se deosebi de toate contrafacerile de până acum, traduse
de domniţe care mai de care mai drăguţe şi mai simpatice, ce merită
toată stima mea, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se
ţineau tare, tare de tot, de coada ţigăii bucălăii ăleia nespălate, pe
care o tund şi o mulg, că are mult păr şi dă mult lapte din cele patru
ţâţe nesiliconate. Şi autoarele alea, fiind bine dotate de la zei, iese
o brânză de-ţi vine să le lingi burduful şi să te apuci de tradus iar
una, două foicele din preţiosul manuscript pantelimonez.</strong></ul>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/17/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-paisprezece/aureusi-mici-dar-multi/" rel="attachment wp-att-6224" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img alt="" class="alignleft size-full wp-image-6224" height="220" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/aureusi-mici-dar-multi.jpg" width="320" /></a><a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/17/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-paisprezece/stana-calianu-2/" rel="attachment wp-att-6216" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" class="alignright size-full wp-image-6216" height="440" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/stana-Calianu1.jpg" width="330" /></a>
Io, Hadrianus, cum auzii de la Cornelius de oile alea
bucălate şi nesiliconate de care erau pline pajiştile de pe culmea
munţilor de deasupra Sarmisegetuzei, vorbii cu Nuţia cea talentată, să
pună o vorbă bună pe lângă Vezina, sau măcar pe lângă pârţăngosul de
fisu, Fuzzi cel rămas făr’de iazyguţe, să-mi trimită şi mie aici la
villa mea de lângă Roma aşa vreo douzeci, treizeci de oiţe d-alea. Nici
nu trece o lună şi-mi soseşte răspunsul de la pramatia de Fuzzi.<br />
– Gata Şefu’ zece Kossoni bucata, câte vrei, cu livrare port Ostia, cu factură, dar plata la sac..<br />
Asta era culmea! Noi am câştigat războiul şi lepra de Fuzzi îmi cere
bani pe douzeci de oi. Şi ce-or fi ăia Kossoni? O întreb pe ministreasa
turismului şi a drumurilor. Ştia a dracului cioară vopsită. Cică erau un
fel de monede, comandate mai demult de Burebista unui principe din
Moesia Inferior să i le bată cu numele lui Brutus, să bage zâzanie între
romani. Îi dăduse şi aur, sârme groase şi însemnate la capete, ca să se
ştie unde se termină, el să le bată doar, că avea meşteri buni, greci
şi romani. Şi i-a bătut 10.000 de Kossoni, nu avrut să scrie Brutus pe
ei şi i-au trebuit 10 căruţe să le care până la Sarmisegetuza. Dar una
din căruţe s-a “rătăcit” prin munţii Hemus şi de atunci toţi dacii cică o
caută. Cererea asta cu Kossonii era un fel de încercare, să vadă dacă
nu cumva e la noi căruţa. Mă duc iar la palat, la Nuţia şi-o întreb<br />
- De unde să iau eu Kossoni, Mărită Prima Fufa? Habar n-am de nici o
monedă de tipul ăsta. Vino să-mi vezi colecţia, chiar m-ar interesa şi
pe mine vreo două, trei bucăţi, ţi le-aş plăti bine.<br />
- Of, ce mă fac cu tine Nemuritorule Hadrianus, fie Împărăţia ta lungă,
mare şi tare, nu ştii că toate au o rezolvare, mai devreme sau mai
târziu? Probabil că a luat-o la vale carul ăla cu monede, că ştii,
drumurile sunt destul de proaste prin Hemus, sunt bandiţi mulţi, îţi iau
căruţa cu acte cu tot. Ei, s-o fi dus şi ea la vale spre Danubius şi
dacă a avut viteză mare o fi şi traversat fluviul, că e un vad acolo,
lângă Sucidava şi o fi luat-o aşa în sus până la Pustiu-dava, alături de
Sarmisegetuza. Dar oamenii precis că au grijă de ea, că sunt oameni
cinstiţi.<br />
<br />
Eu aşa cred că s-a întâmplat. Dar dacă cineva ar plăti în aureuşi, aşa
la o cotă de 2 la 1, cred că pot să fac rost de Kossoni, chiar aici la
Roma. Doar n-o să rămâi şi fără oi şi cu colecţia incompletă.<br />
Deci nu numai că mă specula Fuzzi, dar o făcea şi Nuţia, Prima Fufa,
funcţie ce i se recunoştea şi aici în Roma, datorită relaţiilor cu
vestalele cele harnice. Ele îi făcuseră relaţia cu toţi senatorii, de se
înfipseseră toţi în ea, fără discriminare că ar fi dacă şi nu romană.
Voiam de mult oi din acelea dace, să tot mulgi la ele, că de ce le
mulgeai mai des, de-aia dădeau mai mult lapte. Şi cum cererea de lapte
era tot mai mare şi preţul era pe măsură. Şi telemeaua închegată cu
stomac de miel şi burduful acela făcut în scoarţă de brad ajunseseră la
preţuri pentru zei. Nu aveam de ales.<br />
- Tu ai fost mereu salvarea mea. Bine. Aşa rămâne. Salve, Prima Fufa.<br />
- Salve Imperator !<br />
- Aoleo, nu mai spune aşa că se aude până la Traian şi ştii ce face în cazuri de astea.<br />
Şi mă dusei la templul lui Isar, unde Isărescul tăia şi spânzura decând
se înţărcase şi până acum, scosei doi saci de aurei, îi pasai Nuţiei,
care în aceeaşi seară veni la mine cu teleguţa cu sacii de Kossoni.<br />
Schimbul se făcu repede, aveam o sclavă din Palestina, o canaanită cu
părul cam negru, cred că era vopsită cu zeamă de brusture fiert, care
doar asta făcea, sau mă rog, aşa zicea. Apoi Nuţia, operativă în toate,
îmi spuse că se poate duce chiar ea la Ostia într-o lună, să dea jos
oile de pe corabie, veneau tocmai de la Tomis, să le numere şi să le
aducă direct la villa mea. Vai ce ministreasă amabilă şi descurcăreaţă!
Dar cam scumpă.Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-18792807664245125912014-04-25T03:01:00.006-07:002014-04-25T03:01:56.786-07:00Memoriul lui Hadrian – treisprezece<h2>
14 decembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/14/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-treisprezece/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – treisprezece</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<div class="storycontent">
<ul><strong>Manuscriptul lui Hadrianus, cel găsit de mine în Talciocul Naţional din Pantelimon, manuscript cunoscut acum sub numele de <em>Memoriul lui Hadrian</em>,
spre a se deosebi de toate jegurile de până acum, false fără de nici o
îndoială, traduse de domniţe care mai de care mai drăguţe şi mai
simpatice, ce merită toată stima mea, dar care au tradus din nişte
autoare ce mai bine se ţineau tare, tare de tot, de coada tigăii ăleia
nespălate în care-şi frig ce-şi bagă-n gură, să nu cumva să cadă cu
fundul de dinainte în ea sau să se dea pe spate şi să li se belească
târtiţa aceea puturoasă, acest manuscript zic Domniilor Voastre,
continuă, dacă mai doriţi, altfel îl las netradus, aşa cum l-am găsit.</strong></ul>
<ul><blockquote>
Văd, aud şi simt în ultimul timp multe murmure, în special
din partea acelor romani din provinciile noastre mai îndepărtate şi deci
mai puţin dezvoltate, din aceia cu un nivel de trai atât de scăzut, de
i-ar invidia şi pe cei din Sucidava de Vale, aceia care au o fântână
cotită, care de fapt se află în afara cetăţii, fapt ce nu se mai
întâlneşte decât la Sulidava, cea de lângă Costidava şi de unde este
prietenul meu Fuzzi, care au şi ei cisterna, făcută de altfel de meşteri
romani plătiţi bine, mai jos de cetate şi la care se ajunge tot
printr-un tunel. Cred că vă daţi seama cine sunt cârcotaşii. Sunt cei
din provinciile apusene, de dincolo de Lacul cel Mare şi de dincolo de
Pământul cel Mare, cei din Terra-Califilor, Lânosul, Novum Yorkum, Novum
Jerseum, Cuibecul, Ontarele şi Porumbelia Britanică. Ei nici nu ştiu pe
unde se află nici Apulum, nici Porolissum, nici Dinogetia şi nici măcar
Smirodava-Roman, ceea ce mi se pare chiar revoltător. I-am dat sarcină
Nuţiei să facă o hartă cu măcar jumătate din localităţile mai importante
din Dacia, s-o dea scribălăilor din ministerul ei s-o copieze în 200 de
exemplare, numerotate şi să le trimită în toate provinciile spre
ştiinţă, iar un exemplar să-l pun eu în Memoriu.</blockquote>
</ul>
<ul><blockquote>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/14/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-treisprezece/dacia_04/" rel="attachment wp-att-6146"><img alt="" class="alignnone size-full wp-image-6146" height="449" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/dacia_04.jpg" width="640" /></a></blockquote>
</ul>
<ul><blockquote>
Aşa, acum sunt mai liniştit. Şi Traianus şi S •P •Q •R •,
adică voi să spun “Senatus Populusque Romanus” sau “Senatul şi poporul
roman”, asta în latina vulgului, s-au mirat tare, până acum doar
efigiile împăraţilor fiind trimise aşa peste tot şi asta cu mare grijă
să nu semene unul cu altul.<br />
Teoria ca teoria, dar practica era cu mult mai grea. Noi ne făceam
planuri cu Dacia de parcă ar fi fost toată a noastră, dar şi Decebal
făcea la fel. Atârnase de brazii de lângă Sarmisegetuza capetele
căpeteniilor dace ce trecuseră de partea noastră. Arătau ca nişte
globuri, cu părul negru, roşu, galben sau alb. Şi mai puseseră, aşa în
batjocură şi nişte ceşti, pline cu apă, dacă le-o fi sete, să aibă ce
bea. Şi nişte lumânări aprinse, să se vadă podoabele şi noaptea. Şi
pentrucă erau atârnate toate de crăci, au spus brazilor acelora
Crăciuni. Şi tare se mai bucurau şi dacii şi nevestele lor, dar mai ales
copilaşii, care dănţuiau în jurul Crăciunilor, că era zăpadă şi le era
frig. Iar Andrada, cea care tocmai nu câştigase la loteria naţională
dacică, îi învăţa pe copii un cântec patriotic</blockquote>
<br />
<blockquote>
<em>“ Ţi s-a luat de bănci şi rate<br />
şi de lefuri micşorate?<br />
Vrei să ai un an mai bun?<br />
Ia-ţi manele din Crăciuni!”</em><br />
Continuarea, pentru cunoscători, e <a href="http://www.youtube.com/watch?v=A-3Cc7TW5T4">aici</a></blockquote>
</ul>
<ul><blockquote>
Sanctuarele ce fuseseră dărâmate le puseseră de temelie la
zidurile ce se reconstruiau în toate cetăţile. Şi mai măreau şi
suprafaţa cetăţilor, ca să aibă unde să stea câţi mai mulţi soldaţi. Le
măriseră şi soldele, de veneau şi din jurul Daciei oameni dornici de un
ban mai mare şi mai greu. Dar asea se întâmplau doar în zona dintre
munţi, dar nu şi lângă Tapae, unde Traian lăsase cohortele să
construiască o cetate fortificată. Se înlocuise complet cetatea de la
Petraroza cu una din piatră. Din cea veche rămăseseră doar patru turnuri
exterioare. La marele val construit din apropierea ei şi ţinând coama
munţilor de mergea până sus deasupra Sarmisegetuzei, se adăugaseră
altele paralele, şi altele perpendiculare, de ziceai că s-au modificat
munţii. Nimeni nu mai putea recunoaşte zona, care acum mai era şi plină
de tot felul de maşini de război, unele de la romani, altele inventate
de dacii cei şcoliţi la Roma sau pe la Pontul Euxin, în Olbia, Istria,
Tomis, Calatis sau tocmai la Messembria. Fuzzi venise înapoi în Dacia,
chemat de tacsu Vezina. Venise repede, cu gândul la cele două iazyge,
dar ia-le de unde nu-s. Nimeni nu ştia nimic, sau măcar aşa îi spuneau.
Oricum, nici urmă de soldaţii romani lăsaţi în fiecare cetate să
urmărească respectarea tratatului. Vezina strigase tare, să se audă până
la Roma<br />
- Tratatele nu sunt decât o bucată de papirus.<br />
Şi se auzi până la Roma, chiar până în Senat, care grăbi construcţia
căruţo-viilor şi angajarea de lefegii din toate ţinuturile. Podul de
peste Danubius era gata, dar generalii erau supăraţi. Ba că trebuia
construit mai la deal, ba mai la vale. Mare noroc cu democratul împărat
Traian.<br />
- Aici am zis să fie, aici e şi voi nu sunteţi decât o turmă.<br />
Şi turma traversă pe podul cu picioare de piatră şi suprastructura din lemn, că aşa era mai ieftin.</blockquote>
</ul>
<ul><blockquote>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/14/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-treisprezece/800px-trajans_bridge_across_the_danube_modern_reconstruction/" rel="attachment wp-att-6149"><img alt="" class="alignnone size-full wp-image-6149" height="132" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/800px-Trajans_Bridge_Across_the_Danube_Modern_Reconstruction.jpg" width="400" /></a></blockquote>
</ul>
</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-91370958274442389872014-04-25T02:59:00.003-07:002014-04-25T02:59:45.309-07:00Memoriul lui Hadrianus – doisprezece<h2>
13 decembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/13/memoriul-lui-hadrianus-%e2%80%93-doisprezece/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrianus – doisprezece</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<ul><strong>Manuscriptul lui Hadrianus, cel găsit de mine în Talciocul din Pantelimonus, manuscript cunoscut acum sub numele de <em>Memoriul lui Hadrianus</em>,
spre a se deosebi de toate memoriile de până acum, false fără de nici o
îndoială, traduse de domniţe care mai de care mai drăguţe şi mai
simpatice, ce merită toată stima mea, dar care au tradus din nişte
autoare ce mai bine se ţineau zdravăn, dar zdravăn de tot, de coada
tingirii, să nu cadă cu partea de dinainte în ea sau să se dea pe spate
şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză dizgraţioasă şi
puturoasă, acest manuscript zic Domniilor Voastre, continuă. No Hai!</strong></ul>
Traian se puse pe făcut drumuri. Drumuri solide, aşa cum
numai romanii ştiau să facă. Structură ca lumea, ridicată deasupra
terenului din jur, să nu le afecteze ploile torenţiale în care Europa
era bogată. Cu pietroaie mari la bază, apoi din ce în ce mai mici,
bătute bine, de ajungeau ca cimentul întrebuinţat la Colosseumul din
Roma. Staţiile de schimbat caii şi invenţia mea şi a Nuţiei, poşta,
uşurau apoi schimbul de depeşe în tot imperiul. Se găsiseră chiar unii
senatori şi chiar din alţi romani mai înstăriţi care trimiteau şindrile
din acelea se lemn în tot imperiul, la adrese care nu existau, doar ca
să se laude cu ele, prin ce provincii ajunseseră. Le şi clasau pe
provincii şi le puneau în ordinea circulaţiei lor, în nişte desagi de
piele cu coperţi de lemn, pe care îi numeau clasoare. Un nume stupid,
care cred că o să iasă repede din uz. Nici fiii lor n-o să mai ştie ce
sunt acelea clasoare, şi poate nici de şindrilele poştale, zgâriate
uneori pe scoarţă de mesteacăn n-o să-şi mai aducă aminte. Ţin minte că a
făcut mare zâzanie în senat sosirea unei astfel de depeşe tocmai din
Smirodava, o cetate dacică aflată undeva la vărsarea Malusdavei în
Siretus, de la un roman chiar născut pe acolo, pre nume Danielus Marcus
înrudit cu o dacă de prin partea locului, care-i strica papirusurile
obţinute cu atâta greutate tocmai de prin delta Nilului cu scheme şi
desene, ce unele semănau iar altele nu semănau cu modelele. Dar mai
căutate erau cele ce nu semănau cu nimeni şi ajunseseră să se negocieze
bine chiar şi în for la Roma. Danielus scria, de fapt zgâria pe şipca ce
ajunsese la Senat că ar fi bine dacă numele Smirodavei ar fi schimbat
în Roman, că de romani a auzit toată lumea, iar el e roman şi se
mândreşte cu asta. Nu ştiu dacă chiar se mândrea, dar ideea a gâdilat în
mod plăcut urechile mari, largi şi lungi ale senatorilor, care pe loc
şi-au scos ceara din urechi cu linguriţa aceea specială, spatula
auriculata, au frecat o şipcă mare cu ea şi au zgâriat un decret pentru
schimbarea numelui locului. Şi locul şi astăzi se numeşte Roman, iar lui
Danielus i-au ridicat o statuie chiar în centrul davei şi pe soclul ei
au scris ROMAN, ca să-şi aducă aminte toţi dacii de acolo şi care,
încântaţi fiind, au spus că de acum încolo ei sunt din tribul
romaşcanilor. Iar Danielus s-a apucat de colecţionat şi intermediat
şindrile poştale, căci cererea la Roma era mare.<br />
Iar Traian, cu mintea lui cea ageră, repede îi trecu prin capul lui cel
creţ, ce credeţi? Ca drumul pe care-l proiecta pe valea Alutusului, pe
la Buridava, Caput Stenarium, Augustia şi care trebuia să taie munţii
cei înalţi, Carpaţii de răsărit, să meargă o parte spre sud, la
Piroboridava, apoi la Dinogetia, la Noviodunum, Halmyris, Histria,
Tomis, Calatis, până la Messembria, să poată ajunge rapid în Scitia
Inferior la o nevoie, iar alt drum s-o ia în sus, pe la Tamasidava, apoi
la Smirodava-Roman, iar de aici mai la nord pe valea Malusdavei, până
la cetatea propriuzisă Malusdava, aflată în munţi şi ea, de unde putea
apăra Imperiul de unele atacuri ale carpilor şi costobocilor, alte
triburi înrudite cu dacii.<br />
Alt drum ce ieşi din mintea sa, evident cu ajutorul Nuţiei ce ştia să se
facă utilă nevoie mare, ar fi mers de la Caput Stenarium la Apulum,
unde se unea cu cel ce venea de la Partiscum din Panonia, pe valea
Marisului, la Germisara şi apoi mergeau împreună la Potaisa, Napoca şi
în sfârşit la Porolissum, unde ar fi dorit să întemeieze un municipium.<br />
Pe marea hartă pe care o adusese la Senat de la Palatul Imperial,
dincolo de Porolissum scria mare “Hic sunt leones”, adică tot daci, dar
care nu intrau deocamdată în preocupările lui.<br />
- Cât costă toate căruţo-viile astea, întrebară senatorii, ca să se afle şi ei în treabă.<br />
- Cât existenţa Imperiului, atâta costă.<br />
- Credem că merită. Dar de unde luăm banii ?<br />
- Din cei pe care îi avem. Banii de aur îi facem la jumătate, dar cu
aceeaşi valoare, iar dacă nu ajung, îi facem din bronz pe toţi şi doar
îi învelim într-o foiţă subţire de aur. Aşa au făcut şi înaintaşii
noştri, aşa o să facem şi noi. Aşa a spus şi preotul din templul din
Isar.<br />
- Oh. Dacă aşa a spus şi Isărescul, înseamnă că aşa este.<br />
- Aşa a spus şi Nuţia, noua noastră ministreasă şi aşa am spus şi eu,
spuse Traian, sprijinindu-se ca din întâmplare pe sabia sa cea lungă.<br />
- Ooooh, Mărite Împărate, dece nu ai spus de la început că asta ţi-e
vrerea? Aşa va fi. Şi drumurile nu ne îndoim că vor ţine 2.000 de ani.<br />
- 2.000 de ani vor ţine.<br />
- Şi pe urmă ?<br />
- Mai discutăm atunci.<br />
<br />
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-83795140028174272272014-04-25T02:58:00.005-07:002014-04-25T02:58:42.591-07:00Memoriul lui Hadrian – unsprezece<h2>
9 decembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/09/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-unsprezece/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – unsprezece</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<div class="storycontent">
<ul><strong>Manuscriptul lui Hadrian, găsit de mine în Talciocul din Pantelimon, manuscript numit tot de mine <em>Memoriul lui Hadrian</em>,
spre a se deosebi de toate memoriile de doi cenţi, false, fără de nici o
îndoială, traduse de doamne şi domniţe care mai de care mai drăguţe şi
mai simpatice, ce merită toată stima mea, dar care au tradus din nişte
autori sau autoare ce mai bine se ţineau zdravăn, dar zdravăn, de coada
tingirii, să nu cadă cu partea de dinainte în ea sau să se dea pe spate
şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză sfârâitoare şi mai ales
rău mirositoare, acest manuscript zic Vouă, continuă şi azi.</strong></ul>
<ul><blockquote>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/09/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-unsprezece/pantheon-roma-sus/" rel="attachment wp-att-6010" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" class="alignright size-full wp-image-6010" height="263" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/pantheon-roma-sus.jpg" width="350" /></a>Marcus Ulpius Nerva Traianus, între intimi Trăienel,
ajungând la el vestea capitulării dacilor, şi-a luat repede la Roma
titlul de Doctor Honoris Causa Dacicus Maximus. Şi dă-i cu bere, dă-i cu
vin, dă-i cu nişte lupte prin circuri, ca toată lumea să ştie cine este
imperatorul. Şi când se treziră romanii din mahmureală, întrebară şi ei
ca orice cetăţean<br />
- Dar banii, banii unde sunt? Spuneaţi că dacii sunt îmbrăcaţi în aur,
că mănâncă din străchini de aur şi se şterg la fund cu frunze de aur.
Unde este aurul, unde sunt frunzele alea de aur cu scurgeri pe ele,
mărite împărate?<br />
- Păi e criză, voi nu ştiţi? Şi în Dacia, dar şi în Parţia şi în
Sarmaţia şi în Egipt, ba chiar şi în Patagonia. Aurul care l-am luat
este ca să plătim pe clienţii noştri din provincie, să nu ne mai muşte
de cur. Imediat ce trece criza vă dăm aur la toţi. Iar ce ne rămâne,
adică ce mai reducem din soldele legionarilor, îi băgăm în investiţii.
Uitaţi, căruţovia ce pleacă din Roma şi ajunge tocmai la Dierna, pe
Danubius, trebuie prelungită până în Dacia Superioară, la Porolisum.<br />
- Dar Porolisum este în Dacia, nu în Imperiu.<br />
- Tocmai, deci trebuie să ocupăm Dacia toată, ca Porolisum să fie în
Imperiu. Senatul trebuie să aprobe proiectul. Dacă nu, îl băgăm prin
ordonanţă de urgenţă.<br />
- Aşa este, Împărate, de aceea este bună democraţia noastră imperială. Trăiască democratul Traian!<br />
-
Şi uite, mi-a trimis Hadrian, cel pe care-l văd ca pe un fiu, o
reprezentantă a Dacilor, una deşteaptă ca noaptea iarna la Polul Nord,
frumoasă şi grasă ca bunica lui Turtăcot, şeful iazygilor, cu buci în
loc de obraji şi blondă ca o scroafă vopsită cu esenţă de băşina
porcului. Şi era şi Prima Fufa la curtea lui Decebalus. Are mare
experienţă şi vreau s-o punem ministreasă a turismului, că ştie să
călărească bine, aşa mi-a spus Hadrianus şi cred că e bună şi la
dezvoltare, îi place să bată drumurile.<br />
Şi se puseră romanii pe făcut drumuri, că pod aveau, dar drumuri nu. Şi
prin cazanele Danubiului făcură pod suspendat pe bârne înfipte lateral
în stâncă, să iasă socoteala cu banii, că erau calculaţi pentru tunel.
Şi aşa mai făcură ceva economii, cu care luară nişte obligaţii imperiale
pe numele Împăratului şi al noului ministru al dezvoltării. Noul
ministru, de fapt ministreasă, cred că nu vă dezvălui vreun secret dacă
vă spun că o cheamă Nuţia, cea ambiţioasă, nu prea deşteaptă, dar în
fond ce-i trebuie unei femei deşteptăciune, când are altceva care se
caută mai curând şi nici nu se consumă. Doar se întreţine. Îşi făcuse
repede relaţii la senatori, la templele pline de preoţi slugarnici şi
libidinoşi, la vestalele cele cu încă un servici, ce circulau noaptea pe
Via Appia şi cu care că se cunoştea mai demulticel. E drept că începuse
o boală să circule, una adusă din Egipt de legionari, îi zicea
sisilisi, dar vestalelor itinerante nu le păsa prea mult. Se duceau la
templul lui Esculap, ba şi pe la cel al lui Liber Pater şi obţineau
pomezi şi ceaiuri vindecătoare, sau aproape. Multe din vestale erau din
Dacia, cunoşteau locurile, drumurile, ba chiar şi pe oamenii mai
importanţi şi cu relaţii, aşa cum era Fuzzi. Lui Fuzzi îi făceau tarif
redus, era de-al lor doar. Şi acolo, la templul Vestei, unde n-ar fi
trebuit să fie mai mult de 6 vestale, se aciuiaseră aproape 100, toate
cu funcţia de <em>Sacerdos Virgo Vestalis</em>, şi toate <em>Virgo</em>,
puteau să garanteze toţi senatorii treaba asta. La templul lor îşi
făcuse sediul şi Nuţia, aici se stabileau traseele drumurilor romane ce
se construiau, şi tot aici se alocau fondurile strânse din tot imperiul.<br />
Traian la început n-a dat prea multă importanţă acestei Prima Fufe, dar
cum treceau săptămânile, vedea că nu poate fără sfaturile ei. Era foarte
utilă. Mereu găsea pe jos câte un bileţel de la vreun senator ce
încerca să cumpere Senatul, ba lăuda pe unul până îşi punea poalele
togii în cap şi fugea de nu mai auzeai de el. Era bună. Îi găsi un sediu
chiar în Palat, la etajul 6, să-i fie mai aproape. Şi îi fu. Îi fu
aproape până când uită şi de băieţeii blonzi de la etajul 5 şi de
proaspăta nevastă pe care o cumpărase, ca să mai astupe din gura
târgului Romei. Cele două fete pe care le avea din altă căsătorie, de
când umbla pe mare prin Egipt, Siria şi Liban, ajunseseră prietene la
toartă cu Nuţia, care le dădea ceva meditaţii în particular, dar aşa pe
gratis, aşa cum trebuie să facă o doamnă ca ea.<br />
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/09/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-unsprezece/viaappia/" rel="attachment wp-att-6005"><img alt="" class="alignright size-full wp-image-6005" height="556" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/ViaAppia.jpg" width="825" /></a></blockquote>
</ul>
</div>
<br />
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-78174235285842360692014-04-25T02:57:00.003-07:002014-04-25T02:57:20.062-07:00Memoriul lui Hadrian – zece<h2>
8 decembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/08/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-zece/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – zece</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<ul><strong>Manuscriptul lui Hadrian, găsit de mine în Talciocul din Pantelimon, manuscript numit tot de mine <em>Memoriul lui Hadrian</em>,
spre a se deosebi de memoriile de doi bani, false, fără de nici o
îndoială, traduse de doamne şi domniţe care mai de care (mai drăguţe şi
simpatice), ce merită toată stima cuvenită, dar care au tradus din
aşazişi autori sau autoare ce mai bine se ţineau zdravăn de coada
tingirii, să nu cadă cu trompa în ea sau să se dea pe spate şi să li se
belească târtiţa cea plină de osânză sfârâitoare şi mai ales rău
mirositoare, acest manuscript zic Vouă, continuă şi azi, că mai reuşii
să descifrez din el nişte file, cam rupte şi cam jegoase, dar aproape
complete, cu toate amprentele lăsate pe el de romani, daci, eleni,
marcomani, iazygi, roxolani, goţi, vizigoţi, alani, vandali, gepizi,
huni, avari, slavi, pecenegi, cumani, bulgari, unguri, tătari, turci,
greci, saxoni, evrei, ţigani, ruteni, secui, austrieci, italieni, nemţi,
ruşi, arabi, chilieni, coreeni, chinezi şi comunişti.<br />
Ca să nu mai vorbim de olteni, ardeleni, maramu, bucovineni, moldoveni,
timoceni, dobrogeni, aromâni, fârşeroţi, munteni, istrieni, machedoni,
ceangăi, vlahi, bănăţeni, meglenoromâni, ţinţari, kuţovlahi, morlaci şi
mitici, ca să nu-l uit pe don Contrafort, Mircea Mihăieş.<br />
Toate aceste amprente lăsate pe manuscript, nu au făcut decât să se
anuleze între ele şi să iasă la iveală exact ce a fost la început. Adică
latina vulgară de Floreasca, mahalaua mea superbă de origine. </strong></ul>
M-am hotărît să scap de Nuţia, într-un fel sau în altul.
Nu-mi plăceau surprizele, chiar dacă pe urmă eram mulţumit. Tratatul cu
dacii mă pusese pe gânduri. Nici nu putea fi vorba să aibă vreun
accident de căruţă sau altceva de genul acesta. Era totuşi Prima Fufa şi
în lipsa întregului cler distrus complet de către Decebalus şi de către
Vezina, ei îi revenea conducerea din umbră a regatului. Doar că nu eram
singurul care se săturase de ea, Vezina nutrea aceleaşi gânduri
mărinimoase. A fost la Sarmisegetuza, la Decebalus şi s-a întors cu o
înaintare în grad nesperată pentru Prima Fufa. Să fie şefa delegaţiei
dace ce avea să ajungă la Roma. Nuţia când află, începu să numere în
plină zi stelele de pe cer. Când ajunse la o mie de mii, spuse<br />
- Cred că clarvăzătorul Decebalus a luat cea mai înţeleaptă hotărîre. Eu voi salva Dacia.<br />
Pe mine mă apucă tusea, pe Vezina la fel, doar Fuzzi rămase cu maxilarele depărtate şi nici nu mai răsufla.<br />
- Cred că n-ai înţeles bine, dragă Nuţia, delegaţia trebuie să închine practic Dacia lui Traian, Imperatorul nostru.<br />
- Am înţeles foarte bine şi aşa voi face. Dacia trebuie salvată, nu cei care au pierdut războiul.<br />
Stăteam toţi şi ne uitam la Nuţia, Prima Fufa, pe care toţi o luasem în râs până acum. Ce se întâmplase cu ea?<br />
I se pusese pata pe Istoria Daciei ? De când o interesa aşa ceva şi în
general de când o interesa ce era mai departe de cele două pseudopode
ale ei, încălţate în opinci roşii cu toc înalt, numai bune de mers pe
cărările munţilor dintre cetăţi. O mâncau circumvoluţiunile? Care? Ştiam
că o mănâncă doar între degetele mari de la picioare.<br />
Dar indicaţiile lui Decebalus erau clare. Ştia Decebalus Rex ce ştia. Ce ştia şi el, ce ştia şi Nuţia.<br />
Vezina, primarul celor zece cetăţi, zise clar.<br />
- Bine Neprihănită Prima Fufa. Tu, Nuţia să faci cum şti tu mai bine,
aşa cum te-ai înţeles întotdeauna cu Decebalusul. Şi după cum ştim toţi,
Tratatul cu Marele Traian, Împăratul Romanilor de pretutindeni trebuie
respectat.<br />
- Ştiu, Mărite Rege. Sunt sigură că vei vorbi cu Marele Decebalusul şi
vei afla şi ce voi face eu şi ce veţi face voi, ca totul să fie bine. Şi
o să mă gândesc mereu la Hadrianus ca la unul ce va să fie. Dar n-aţi
putea să-mi daţi aşa un însoţitor pe drum? Cred că Fuzzi ar fi cel mai
potrivit. Cunoaşte şi Roma şi obiceiurile de acolo …<br />
- Vrem şi noi cu tine, Neprihănito! Cele două iazyge ce erau cazate în podul palatului lui Fuzzi săriră cu miloaga.<br />
- Ce să facţi voi la Roma ? Nici limba n-o cunoaşteţi ca lumea.<br />
- Ba ne-a învăţat Fuzzilică cum să ne descurcăm şi cu limba. Suntem două fete deştepte, nu murim noi de foame la Roma.<br />
- Ah, suntem convinşi de asta. Dar ce facem cu săracul Alambic?<br />
- Păi Alambic o să dea din buric. Hi, hi, hi! Alambic o să dea din buric. Hi, hi, hi!<br />
- Dar chiar că sunteţi deştepte făcute grămadă. Hai, plecaţi de aici. Cu
voi am alte gânduri. Duceţi-vă deocamdată în coteţul ăla de găini al
lui Fuzzi, de-i zice el palat.<br />
Aveam şi o părere de rău că pleacă Nuţia. Ce o să fac eu singur pe aici,
fără sfaturile ei ciudate, dar pe care le-am urmat şi rău n-a fost.
Fuzzi a plecat cu ea, în plânsetul sincer al celor două surori. Vezina
avusese înainte o convorbire de şase ore cu el. Se pare că participaseră
şi alte căpetenii dace.<br />
Şi s-au dus. Începea o nouă etapă. Am înfiinţat şi un serviciu de mesaje
pentru legionari şi toată populaţia civilă. Trebuiau să se simtă
aproape de Roma, să ştie câţi copii le-au mai făcut nevestele în lipsă,
cine ne mai sunt senatorii, ce au mai dosit din solda legionarilor. Am
făcut pe drumurile Daciei staţii, unde se schimbau caii şi aveau de
mâncare surugiii şi garda însoţitoare. Am găsit şi un sistem practic de
plată pentru serviciul înfiinţat. Am emis nişte frunze de viţă, din
argint dar vopsite în verde pe care le vindeam celor ce voiau să trimită
vreo scândurică din aceea cu ceară pe ea şi scrijelită cu tot ce doreau
să le spună rudelor, pe partea cealaltă a scânduricii fiind trecut
expeditorul şi adrisantul. Surugiul punea scânduricile în căruţă şi
frunzele şi le atârna de brâu. Câte frunzuliţe verzi îi atârnau, atâtea
scândurici trebuiau să aibă în căruţă. Nu ştiam cum să-i zicem
sistemului ăsta ,i tot Nuţia, clarvăzătoare cum o ştiam, ne spuse<br />
- Ziceţi-i poştă, ca să nu uite nimeni. Şi poştă i-am zis.<br />
Şi Nuţia şi Fuzzi şi o mulţime de alţi daci şi romani s-au dus cu prima poştă la Roma.<br />
Tot înainte, că înainte era mai bine.<br />
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-46407807219119292062014-04-25T02:56:00.001-07:002014-04-25T02:56:17.412-07:00Memoriul lui Hadrian – nouă<h2>
5 decembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/05/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-noua/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – nouă</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<ul><strong>Continuă, cotinuă Manuscriptul lui Hadrian, manuscript găsit de mine în Talciocul din Pantelimon, numit tot de mine <em>Memoriul lui Hadrian</em>,
spre a se deosebi de toate memoriile, de doi bani sau de douăsute de
euroi, care de care mai false, fără de nici o îndoială, traduse de
doamne şi domniţe pentru care chiar am stimă, dar din autori ce mai bine
se ţineau zdravăn de coada tingirii, să nu cadă în ea sau să se dea pe
spate şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză sfârâitoare şi
rău mirositoare. </strong></ul>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/05/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-noua/cantarea2/" rel="attachment wp-att-5886" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" class="alignright size-full wp-image-5886" height="214" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/cantarea2.jpg" width="320" /></a>
Nu înţelegeam dacă am câştigat sau am pierdut. Era o singură
cale de a afla. Să verific, să văd cu ochii mei dacă se vor aplica
aceste prevederi ale tratatului şi abia apoi să-i spun lui Traian ce
succes nesperat am avut. I-am spus Nuţiei ce vreau. Vezina a fost de
acord, doar să-i dau o lună, ca să poată transmite ordinele şi să
organizeze aplicarea întocmai a tratatului. Pe urmă puteam să vin şi la
Costidava chiar şi să caut orice. Nu aveam de ales. Vezina îl căuta de
zor pe Fuzzi, ce era de negăsit. Aveam unele bănuieli, aşa că m-am dus
într-o doară acolo unde se construia Templul lui Marte, cel comandat de
mine. Într-un şopron unde dormea liota de sclavi iazygi l-am găsit. Cu
ochii umflaţi de nesomn, parcă era bătut de zei, era la o masă unde juca
ţintar. Cu cine? Cu cine putea să joace ţintar Fuzzi? Cu Alambic,
bineînţeles. Alambic mai că nu juca pe scaun, se foia de pe o bucă pe
cealaltă, nu-şi mai încăpea în pielea lui de bucurie. Îşi câştigase
haremele înapoi. Degeaba îi spunea Fuzzi că nu are decât să şi le
răscumpere singur de la Roma, pe unde probabil funcţionau acum, bugetate
de senatori. El o voia pe protejata lui, parcă o chema Kyntia şi pe
sora ei mai mică, Lyntia. Ei, dar cele două fete aşteptau ele sfârşitul
tratativelor sus în vârful Sulidavei, dar nu ca să-l revadă pe Alambic
ci pe Fuzzi. Îl aşteptau sus în palat, stând în fân şi uitându-se spre
vale. Vezina trimisese imediat la Decebal rezultatul “tratativelor” cu
mine şi dăduse în acelaşi timp dispoziţii către cele zece cetăţi. Pe
lângă cele scrise, îi mai adunase separat pe soli şi le dăduse nişte
instrucţiuni numai de ei ştiute. Nu am reuşit să aflu despre ce era
vorba, dar nici nu mă interesa. Rău am făcut.<br />
Abia peste o jumătate de an am aflat. Dăduse dispoziţie să fie mutate
toate armele grele dincolo de Petrarosa, la Poiana Regelui, cea aflată
sus pe culme şi înconjurată de un val imens de mai mult de 30 de mile şi
înalt de 9 coţi. Acolo se aflau şi zeci de peşteri, ce comunicau una cu
alta pe dedesubt şi în care au dus tezaurele regeşti ale celor zece
cetăţi. Au şi zidit unele intrări în peşteri, aşa că nimeni nu mai putea
şti ce se află acolo. De la depărtare se vedea doar o cunună imensă de
stâncă ce ieşea din păduri, inabordabilă. Dar atunci când am aflat era
prea târziu. O altă măsură pe care am aflat-o atunci a fost că a dat
dispoziţie să fie imediat spânzurat Chiorul, Marele Preot al Daciei.
Cineva trebuia să fie vinovat şi acela în niciun caz nu trebuia să fie
el, Vezina şi nici Marele Decebalusul. Într-o singură noapte şi Chiorul
şi toţi marii preoţi au fost spânzuraţi în faşe templelor lor, care fură
dărâmate şi tot avutul luat în numele Marelui Decebalus. Mulţimea de
daci fremăta de bucurie, de parcă s-ar fi câştigat războiul. În toate
agorele cetăţilor s-au citit comunicate din partea lui Decebalus, a lui
Diegis şi a lui Vezina, prin care se arătau clauzele tratatului cu Roma,
pe care trebuiau să le îndeplinească dacă voiau să existe în
continuare.<br />
Şi clauzele erau dure. Demolarea zidurilor cetăţilor principale, în
special ale Costidavei şi Sarmisegetuzei. Sulidava şi Petrarosa au
scăpat cu zidurile întregi, sub motiv că ar fi părăsite. Legionarii
fugiţi din trupele romane trebuiau să fie predaţi romanilor. De fapt,
cei care voiau înapoi în imperiu, li s-a dat voie. Cei ce nu voiau, s-au
refugiat în nord, unde erau tot daci, dar care nu făceau parte din
Dacia lui Decebal. Inginerii constructori, ce veniseră pentru un salariu
mai bun la Sarmisegetuza şi în împrejurimi, aveau grijă de coada
vacilor, spunând că sunt văcari roxolani. În cetăţi dacii semănau
secară, semn că gata, s-a terminat cu războiul. Pe Maris pluteau în
continuare corăbiile cu sare, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar
aurul, aurul nu mai era nicăieri. Dacii spuneau că n-au avut niciodată,
doar cel pe care îl cumpărau de la noi romanii. Umblau tot felul de
zvonuri, dar ce, te puteai lua după surse?<br />
Dacii dărâmau zidurile cetăţilor, asta am văzut-o cu ochii mei, dar
parcă apăruseră mai multe valuri, înalte, care lăsau totuşi drumurile
libere. Libere, dar în două zile puteau fi închise cu uşurinţă. Când am
ajuns la Costidava, jos, la poale cete de daci dănţuiau aliniaţi şi
scandând<br />
« – Traian şi Decebalus, pacea ne-au adus, Vezina şi cu Hadrianus, mâncare ne-au adusus! Hă, hă, hă!»<br />
Era ceva înspăimântător. Parcă era o imagine din Hades. Mii de daci
ţopăind, rânjind la noi şi scandând versuri din «Cântarea Daciei». Iar
sus pe dealul pe care era cocoţată cetatea se dărâmaseră casele şi se
plantaseră brazi argintii ce înscriau cuvintele « Roma – Sarmis 2000 de
ani »<br />
<br />
Ca
să nu mă obosesc cumva să urc până la cetate, ridicaseră una chiar
lângă drum din BCA, ca să fie mai uşor de dărâmat, iar pentrucă
Decebalusul nu putuse veni, tocmai sărise un gard şi i se stricase
noada, i-au ridicat alături, tot lângă drum, între cetatea cea din BCA
şi o latrină, un bust frumos, dar cam mare. Măcar era acolo.<br />
Auzisem şi că Vezina micşorase soldele militarilor lui, precum şi pe ale
păstorilor şi văcarilor cu 25 %, pe motiv că este criză în Britania şi
în Mexic. Se aştepta să se pună bir şi pe laptele mamelor dace, iar
surplusul să fie redistribut celor ce nu au, mai ales bărbaţilor
apropiaţi lui Vezina. Lovitura dată popilor a fost o idee bună, îi
scutea pe daci de birurile pentru construcţia de temple şi mai ales a
Marelui templu de andezit pe care Chiorul voia să-l ridice chiar în
locul agorei Sarmisegetuzei, puţin la nord-vest de palatul lui Decebal.<br />
În general am fost mulţumit de măsurile luate de daci, puteam acum să-i
raportez lui Traian că războiul se sfârşise cu un triumf total pentru
noi. Am şi trimis călăreţi cu un papirus lung de zece coţi, în care îi
explicam totul pe îndelete.<br />
Ceva totuşi mă neliniştea. Rânjetele satisfăcute şi tâmpe ale dacilor,
excesul lor de zel, mulţumirea exagerată pe care mi-o arăta Nuţia, care
nu se grăbea să se ducă înapoi la Decebalus, acolo unde credeam că-i
era locul. Mămăliga dacică, cea de mei, bineînţeles, parcă stătea să
explodeze. Mai erau şi problemele lui Fuzzi. Cele două surori nu voiau
şi pace să plece la Alambic, care-şi câştigase şi libertatea, atât a lui
cât şi a celorlalţi iazygoi hoţi. Ziceau că dacă a renunţat odată la
ele, salve, ele mai bine stau în fân cu Fuzzi. Fuzzi râdea de se
prăpădea, ba şi Vezina ba chiar şi eu, eu, Hadrianus. Iar Fuzzi îşi
făcuse acolo, lângă Sulidava, un “alambic” i-a zis el şi după el toată
lumea, după reţeta lui socră-său, cum ne plăcea să spunem şi scotea,
dragi legionari, sulincă tare, să ajungă şi pentru daci şi pentru
romani, că ajunseseră toţi să-şi încurce zeii între ei. Şi aşa au rămas
încurcaţi până în ziua de azi.Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-22125098197039273172014-04-25T02:53:00.003-07:002014-04-25T02:53:25.728-07:00Memoriul lui Hadrian – opt<h2>
4 decembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/04/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-opt/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – opt</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<div class="storycontent">
<ul>Talciocul din cartierul Pantelimon al Bucureştiului, raiul
colecţionarilor de pretutindeni a fost distrus de un primar ce n-a ştiut
decât să pună iar într-un parc, în Parcul Florilor, tot din Pantelimon,
oribila statuie «1907» ce stătea în Obor ca un moţ mare lângă un WC în
care îţi era şi frică să intri şi să plătească nişte aşa zise fântâni de
cel mai prost gust una lângă fostul Electroaparataj şi alta la Moşilor
colţ cu Eminescu. Bani aruncaţi. Sunt din aceeaşi serie cu Ţeapa de la
Palat. Şi a mai plătit o aşa zisă fântână fără apă la capul tramvaiului
14, la mine în centrul Bucureştiului, la nici 10 km de Universitate,
lângă Cora, acea parcare mare care are în fund, după ce mergi vreun
sfert de oră pe jos, un magazinaş făcut în locul Fabricii Granitul, cea
aducătoare de silicoză. Noroc că mai sunt resturile fabricilor Neferal
şi Acumulatorul, al căror fum nu mai există acum, dar există praful de
pe zecile de hectare din împrejurimi, ce mai ajută la creşterea
mortalităţii infantile în sectorul 2. Noroc şi că sunt ceva cimitire
prin prejururi, aşa că nu avem a ne plânge. Tot aşa nici Don Primar fără
de prihană şi mai actual şi don general-pen’ce. Cred că banii de pe
aceste oribilităţi şi de pe construcţia care a luat locul Oborului, ar
fi ajuns pentru un metrou subteran, teran sau aerian, uşor sau greu, din
Pantelimon până la Universitate.</ul>
<ul><strong>Iar cotinuă Manuscriptul lui Hadrian, manuscript găsit de mine în <em>Talciocul de acum decedat</em> şi numit tot de mine <em>Memoriul lui Hadrian</em>,
spre a se deosebi de toate memoriile, de doi baiţi sau de doi
terabaiţi, care de care mai false, fără nici o îndoială, traduse de
somităţi pentru care chiar am avut stimă, dar din autori ce mai bine se
ţineau zdravăn de coada tingirii, să nu cadă în ea sau să se dea pe
spate şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză. </strong></ul>
<ul><blockquote>
Noaptea mi-am pierdut-o cu Nuţia. Eu vorbeam, ea scria. Am
pus pe papirus toate condiţiile înrobitoare pentru Decebalus. Când mă
gândeam prea mult, Nuţia îmi sugera câte ceva şi eu aprobam. Parcă eram
două jumătăţi de măr proaspăt tăiat. Papirusul a ajuns de trei coţi şi
eram satisfăcut. Niciun dac nu ar fi acceptat aşa ceva. M-am culcat
mulţumit şi Nuţia, după ce s-a uşurat în spatele cortului a venit şi ea
să mă încălzească. Am adormit greu, m-am tot gândit la Vezina, cel atât
de temut şi de daci dar, trebuie să recunoaştem, şi de romani.<br />
Vezina. Bătrânul Vezina, Marele General al Daciei, cel ce a ajuns
Primarul Zonei metropolitane a celor zece cetăţi centrale, mâna dreaptă a
lui Decebalus şi arhitectul sistemului de apărare al capitalei Daciei,
Sfânta Sarmisegetuza. Ce-şi mai putea dori acest om? A lucrat mână în
mână cu Decebalusul decând acesta a fost numit rege. Rege doar al
regatului central, atâta cât mai rămăsese din marele regat al lui
Burebista. Celelalte regate erau influenţate ba de romani, ba de tracii
din sudul Danubiului, ba de celţii din vest, cei împinşi în susul
fluviului de către Burebista, ba de grecii cei cu două feţe din Istria,
adepţii lui Ianus. Vezina l-a impins de la spate pe Decebalusul, e drept
că nici nu-i trebuia un brânci prea mare acestuia, să unifice iar
regatele Daciei. Era totuşi mai greu acum datorită influenţei Romei.<br />
Vezina mai era şi regele Costidavei, a treia cetate ca mărime din Dacia,
după ce aproape douăsute de ani fusese prima. Dar tot ideea lui Vezina
fusese să se pună capitala sus în munte la Sarmisegetuza, unde înainte
doar vreo zece preoţi îşi făceau de treabă, din mila ciobanilor şi
văcarilor din jur. Cât despre cea de a doua cetate ca mărime, Ceatadava,
era plasată chiar pe drumul cel mare de culme, iar mulţi spuneau că
este cu mult mai măreaţă decât Sarmis. Avea nu mai puţin de 30 de
sanctuare, răspândite pe cele circa 400 de terase, toate ridicate în
ultimii douăsute de ani. De aici era şi familia lui Decebal iar fratele
lui Decebal, Diegis conducea şi acum cetatea. Drumul de la Sitidava până
aici era de 20 de mile şi urca uşor dealurile, era potrivit pentru
carele cu boi ce duceau materiale pentru construcţia cetăţilor, alimente
şi pentru coborîtul lemnelor din munte. Era un drum sigur, puteau să
vină puhoaiele Sargetiei cât de mari.<br />
Dacă Decebalusul l-a trimis pe Vezina să trateze cu mine condiţiile de
pace, atunci este chiar mai bine decât dacă s-ar fi întâlnit însuşi
Decebalusul cu Traian. Iar prezenţa lepruţei de Fuzzi, fiul lui Vezina,
cel care la Roma avusese o reputaţie cât se poate de proastă, dar pe
care-l cunoşteam bine, nu putea decât să facă mai mari şansele unui
acord pe care îl dorea toată lumea. Fuzzi era în stare să-şi piardă la
ţintar toate femeile vintage pasate de către taică-său şi să câştige
alte douăzeci de tinere sclave din Arabia. Nici nu ştiai dacă chiar a
pierdut ceva sau de fapt a câştigat înzecit. Când a câştigat toate
haremele lui Alambic, trimisul Iazygilor la Roma, s-a grăbit şi le-a
vândut pe loc senatorilor ălora graşi, cu două excepţii, pe care le-a
trimis repede la Sulidava. Amândouă, când le vedeai, picai în fund de
admiraţie. Una era protejata lui Alambic, iar cealaltă, sora ei.
Alambic, pentru promisiunea că ar fi doar împrumutate, i-a dezvăluit lui
Fuzzi secretul fabricării sulincii, cea care te face egalul zeilor.
Când Vezina i-a promis că-i construieşte o cetate, nu departe de
Costidava, Fuzzi l-a implorat să-i dea numele de Sulidava. Şi Sulidava a
rămas până în zilele noastre. Oraşul artiştilor cu gâtlejul larg şi
mereu uscat. După ce Fuzzi le-a cunoscut îndeajuns pe cele două surori
iazyge, cu care se descurca mulţumitor în latina provincială, le-a cazat
chiar în palatul lui, adică la etaj, că jos stăteau vacile. Intrarea în
palat se făcea pe o scară exterioară de lemn, care se putea ridica
noaptea, să nu ajungă înghesuiala prea mare. Fetele se simţeau bine,
râdeau mai tot timpul, jucându-se cu ce găseau şi ele pe la Fuzzi. Şi
găseau, că de, era tânăr şi fiu de rege. Alambic stătea liniştit, că
dacă i-a promis Fuzzi, aşa trebuia să fie. Ba voise să le şi răscumpere
cu aurul pe care spera să-l ia de la preoţii din Demsudava. Dar
socoteala de-acasă nu se potrivise cu cea de la Incintele sacre ale
Demsudavei. Dăduseră peste romani, ba chiar peste mine, Hadrian şi
ajunsese şi sclav la popi. Acum mai avea ceva speranţă doar în venirea
lui Fuzzi. Cine ştie …<br />
Aşa că toată lumea aştepta nerăbdătoare alaiul lui Vezina. Şi Vezina tot
întârzia, întârzia. Dar nici nu trecu o săptămână decând eram lângă
Demsudava, şi ropotele cailor mici ai dacilor se auziră de parcă doar
într-o fugă o ţinuseră de la Sarmisegetuza până aici. Contrar
protocolului, Vezina era chiar în faţă, urmat cam la doi cai distanţă de
Fuzzi. A venit direct la mine, care abia ieşisem din cort cu Nuţia, era
dimineaţă devreme, nici măcar o suliţă nu era până la soare. Şi nici nu
eram în straiele de protocol. Mă tot ţineam de şnurul acela roşu-alb de
la brăcinar. Cred că asta a şi vrut. Nuţia nici măcar nu şi-a putut
ascunde un căscat ca acela din care orice stomatolog îţi poate citi
viitorul în dinţi şi măsele. Vezina a descălecat şi a dat chiar să mă
imbrăţişeze. Asta nu. Până aici dacule. M-am îndreptat şi am ridicat
mâna dreaptă în sus, salutul legionar. Cea stângă îmi era încă ocupată.<br />
- Salve, Vezina, zeii fie cu noi.<br />
- Salve, Mărite Hadrianus, pe Traian îl văd în tine.<br />
- Şi eu, pe Decebalusul îl văd în tine.<br />
Am trimis-o pe Nuţia să aducă papirusul abia făcut de cu noapte şi am
rezolvat şi problema tracasantă a şnurului. Vezina a ridicat mâna
dreaptă şi a pocnit din degete către Fuzzi. Acesta, cu grabă, a scos din
tolba de săgeţi un alt papirus. Hmm, cred că o să fie nişte tratative
complicate. Am convent să citesc întâi eu proiectul de tratat, apoi
Vezina.<br />
Am început să citesc, iar Vezina, cu insolenţă, se făcea că adoarme de
plictiseală. Nu m-am lăsat enervat şi am terminat de citit întregul
papirus.<br />
Calm, Vezina m-a întrebat<br />
- Este semnat?<br />
- Nu, dar o să-l semnez imediat. Îţi aştept întâi observaţiile.<br />
Mi-a întins, cu o mişcare bruscă papirusul lui.<br />
- Acesta este semnat. Semnează-l şi să terminăm.<br />
Am rămas ca în piesele de teatru ale lui Eschil. Mască. Câtă neobrăzare.
Mi-am aruncat ochii totuşi, aşa fugitiv pe papirusul lui. Nu se putea.
Niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva. Papirusul lui era o copie identică
al celui pe care tocmai îl citisem. Lângă mine, Nuţia zâmbea nevinovată.
Simţeam că nu mai pot respira. Niciodată, niciodată, Roma nu fusese mai
umilită. Cum să accepte Dacia toate condiţiile înrobitoare puse de noi?<br />
Numai Nuţia era de vină. Ea care m-a imbrobodit tot timpul. Dar oare nu
asta voiam totuşi? Să semnăm un tratat avantajos pentru noi cu Dacia? Am
apucat stilusul de la scribul nostru şi am semnat cu măreţia necesară
momentului. Între timp Vezina semna şi el celălalt exemplar, cu un calm
neobişnuit pentru un învins.<br />
Învinsesem. Trebuia să-mi repet de mai multe ori. Învinsesem. Învinsesem. Oare? Era ceva neclar.</blockquote>
</ul>
</div>
<span></span>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-60965999368621534172014-04-25T02:52:00.002-07:002014-04-25T02:52:21.594-07:00Memoriul lui Hadrian – şapte<h2>
2 decembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/02/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-sapte/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – şapte</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<div class="storycontent">
<ul><strong>Şi cotinuă Manuscriptul lui Hadrian, manuscript găsit de mine în
Talcioc, raiul colecţionarilor de pretutindeni şi numit tot de mine <em>Memoriul lui Hadrian</em>,
spre a se deosebi de alte memorii, memoriaşe şi memoriuri, care de care
mai false, bineînţeles, traduse de somităţi pentru care chiar am
stimă, dar care traduceri sunt din autori ce mai bine se ţineau zdravăn
de coada tigăii, să nu cadă în ea sau să se dea pe spate şi să li se
belească târtiţa cea plină de osânză. </strong></ul>
<ul><blockquote>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/02/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-sapte/danubius-tabula-traiana-veche-mica/" rel="attachment wp-att-5797" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" class="alignright size-full wp-image-5797" height="263" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/danubius-tabula-traiana-veche-mica.jpg" width="400" /></a><strong>Pax Romana.</strong> Era pace în Demsudava. Pace ca
peste tot în Marele Imperiu Roman. Pax Romana versiunea beta era
instalată şi în Dacia. Iazygii erau la cheremul popilor, care-i şi
puseseră la treabă, la arătura de toamnă, legaţi de gât cu frânghii
groase de cânepă şi mânaţi chiar de Alambic, ale cărui gânduri necurate o
luau mereu razna prin prejur. Vezina întârzia, aşa era când suita-i
mare se băga în toate cotloanele satelor împinsă de către Fuzzi, cel
plin de idei nu totdeauna fericite. Căuta şi el ceva fete mai acătării,
tocmai se făcuseră trei locuri disponibile în haremul de lângă Sulidava.
Spre mirarea curtenilor lui taică-său, Vezina cel Mare, Sulidava
prospera. Nu era o aşezare mare, dar ajunsese un loc către care se
îndreptau toţi cei cu idei năstruşnice şi toţi artiştii celor Zece
Cetăţi.<br />
Fuzzi le făcuse la fiecare breaslă de artişti câte un sat cu unul sau
două turnuri în mijloc, cu o mică garnizoană care mai punea parul pe ei
când se certau prea tare, dar care le asigura şi ceva mâncare, adusă de
ciobanii ce-şi păşteau oile şi vacile pe întinsele plaiuri crăieşti de
prin prejur sau chiar prin păduri. Lumea era mulţumită. De n-ar fi fost
războiul cu romanii, pornit de Decebalus peste Istru, cu gând să ocupe
totul până la munţii Hemus, toate ar fi mers din plin. Negoţul era mai
bun ca niciodată, banii romani circulau peste tot, indiferent unde erau
bătuţi. Ba lumea se înghesuia şi la monedele din Tassos, cele mari şi cu
Hercule pe o faţă, din argint garantat de stat. Şi din acestea se
bătuseră şi în Dacia şi în Celţia cea lungă, ba chiar şi în Sciţia.
Străchinile fine, subţiri, din lut negru de Cyprus, uşoare ca o pană,
erau aduse din cetăţile de la Istria, Tomis, Olbia, ba chiar şi din
Messembria. Boluri de sticlă, veneau tocmai de la Roma, până când
Măreţul Decebalusul a înfiinţat marile ateliere de la Sarmisegetuza, cu
meşteri romani, greci şi sirieni. Ba şi nişte parţi se învârteau pe
acolo, dar nu se prea ştie cu ce scopuri.<br />
De n-ar fi fost ambiţiile lui Decebalus. Sporovăiam cu capul în poala
largă a Nuţiei, în timp ce ea mă ţesăla cu un pieptene din acela dacic
din os de vacă, făcut special pentru păduchi. Trebuia să fiu tare atent
dece se putuse Decebalusul lipsi un timp atât de îndelungat de
serviciile ei. Trimisesem cercetaşi repezi ca să ştiu pe unde se află
Vezina cu ai lui. Erau între Uroidava şi Devadava, cetăţi foarte
frumoase şi puternice, practic inabordabile. Mai aveau un pic de mers.
În loc să se grăbească, ei urmăreau funcţionarea minelor de bazalt de
acolo, cică pentru nişte sanctuare noi. De sanctuare le ardea lor acum?
Cine ştie ce arme noi mai pregăteau, care să shimbe cursul implacabil al
istoriei.<br />
Meditam, meditam, iar Nuţia strivea delicat între dinţişorii ei păduchii
pe care mi-i strânsese cu grijă. Dacă nu aş fi cunoscut-o aş fi zis că
era vorba de dragoste pură, dar aşa trebuia să am cuţitul la îndemână.
În fond şi ea avea pe sub fuste un falx aşa mai micuţ, îmbrăcat în piele
de mistreţ şi atârnat de brâu.<br />
Chiar aşa, uite, dacii ăştia aveau nişte porci micuţi, parcă erau nişte
jucării păroase, nici nu puteau fi tăiaţi decât în al doilea sau al
treilea an. S-ar putea face o afacere cu exportul de porci din Latium în
Dacia. Ei preferau să meargă la vânătoare şi să înţepe ceva mistreţi de
care erau pline pădurile. După ce le adunau sângele şi le scoteau
maţele, îi puneau în groapă de jar, cu burta umplută de ierburi aromate.
Într-o zi, cât stăteau acolo, nici nu mai aveai nevoie de cuţit, atât
de fragedă era carnea. Maţele erau spălate, întoarse pe dos, rase cu un
cuţit să le scoată colesterolii, puse la vânt şi umplute cu carne şi
slănină tăiate mărunt. Puneau şi ierburi, numai de ei ştiute, doar menta
şi busuiocul le-am recunoscut. Odată umplute, le puneau la fum de
cetină de brad cam trei zile şi pe urmă ţineau cu lunile.<br />
Lucrările la villa mea de lângă Roma mergeau bine, vacile cele negre
erau şi ele pe drum, abia aşteptau să se scalde în bazinul pe care îl
construiam în faţă. Toate mergeau bine, dar Vezina întârzia şi Traian nu
ştiu câtă răbdare mai avea. Mereu dispărea căte un soldat roman, toţi
spuneau aşa mai ferit că ar fi dezertat la daci, dar nu puteam să fiu
sigur. Puteau să fie şi luaţi prizonieri de către aceştia, trataţi aşa
cum tratează dacii prizonierii, adică lăsaţi fără câte un ochi, fără o
boaşe, două, de abia ajungeau la tabără să ceară camarazilor să-i
omoare. Orice ar fi fost, dacii erau şi ei bine informaţi asupra
mişcărilor noastre.<br />
Împreună cu Nuţia am făcut inventarul lucrurilor de preţ luate de la
popi. Deocamdată le-am făcut juma-juma, mai văd eu cum se poartă ea.
Pentru Imperiu oricum voiam să iau tot tezaurul dacilor, nu numai câteva
biluţe găurite şi câteva sârmuliţe încolăcite.<br />
Traian era ocupat la Dierna cu un sirian, Apolodorus, ce se dădea mare
arhitect şi care-i propunea nici mai mult, nici mai puţin decât să
construiască un pod peste Danubiu la Drobeta. Lucrările ar fi durat trei
ani şi doar picioarele podului ar fi fost de piatră. Restul din lemn.
Nu ştiu la ce ne-ar trebui un pod aşa mare şi atât de scump. Mai ales că
şi barbarii de daci şi de iazygi ar fi putut trece pe el în sens
invers. Până acum ne-am descurcat foarte bine cu podurile făcute peste
fluviu din bărci legate bine între ele, peste care se punea o punte de
scânduri. Apolodorus
făcuse şi două machete, una era la Dierna în castru iar alta fusese
trimisă la Roma, ca Senatul să ştie pe ce dă banii. Cei din Senat mai
voiau două oferte, ca să fie licitaţia corectă în scripte. Traian le-a
tăiat-o, că se va face prin atribuire directă, către un consorţiu
romano-sirian, cu Apolodorus şi cu Traianus însuşi ca principali
acţionari. Trebuia să fi văzut cu câtă repeziciune s-a votat proiectul
şi s-au scos banii din vistierie. Util sau inutil, podul mergea înainte.
S-a deviat Danubiusul, profitând de o insulă ce apăruse cu douăzeci de
ani înainte şi de faptul că fusese o vară săracă în ploi şi nivelul apei
era scăzut. Au ieşit din apă până şi vreo treizeci de nave eşuate,
precum şi picioarele unui alt pod, de lemn de data asta, făcut cine ştie
când şi cine ştie de către cine. Traian a ridicat multe rugi către
Jupiter Optimux Maximus şi acesta s-a îndurat şi l-a ajutat. Şi atunci
când podul nu era nici la jumătate, Traian a ridicat Tabula Traiana, să
se vadă de pe amândouă malurile şi mai ales s-o vadă legiunile romane
când vor trece pe lângă ea.</blockquote>
</ul>
</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-16894954226344491362014-04-25T02:50:00.003-07:002014-04-25T02:50:52.488-07:00Memoriul lui Hadrian – şase<h2>
1 decembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/12/01/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-sase/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – şase</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<div class="storycontent">
<ul><strong>Mai cotinuă Manuscrisul lui Hadrian, manuscris găsit de mine în Talcioc şi numit tot de mine <em>Memoriul lui Hadrian</em>,
spre a se deosebi de alte memorii, care de care mai false, bineînţeles,
unele traduse şi editate de somităţi pentru care am chiar ceva stimă,
dar care traduceri sunt din autori ce mai bine se ţineau zdravăn de
toartele oalei, să nu cadă în ea sau să se dea pe spate şi să li se
belească tutursla cea grasă. </strong></ul>
<ul><blockquote>
- Luminate, repede, pune-ţi izmenele alea lungi şi cu şnur
roşu cu alb, ia-ţi sabia aia lungă şi hai s-o ştergem repede de-aici că
suntem atacaţi.<br />
- De cine? A venit Vezina?<br />
- Ce Vezina? Sunt tâlharii ăia de iazygi. Nu le mai ajunge sudul
Panoniei, mai vor şi sudul Daciei. Doar voi romanii i-aţi adus pe aici.<br />
- Nuţio, lasă vorba-ţi proastă pentru discuţiile cu Vezina şi cheamă-ţi
repede oamenii de unde-or fi, că trebuie să atacăm împreună, dacă e aşa,
nu să fugim.<br />
- Păi sunt toţi aliniaţi afară, îţi aşteaptă ordinele. Şi dacii şi
romanii. Au vent şi preoţii din Demsudava. Sunt luptători buni, nu te
uita la boarfele puturoase de pe ei.<br />
- Sura, cheamă-i pe romani să aibă grijă de centru, unde sunt carele.
Iar tu Nuţia spune-le dacilor tăi să intre în pădure şi să-i înconjoare
pe acolo. Cavaleria în dreapta. Şi repede. Daţi din trâmbiţele alea
odată. Hai şi noi în spatele cavaleriei, pe dealul ăla, să vedem ce se
întâmplă, că s-a luminat deja.<br />
Se auzi un tropot surd prin prejur.<br />
Cavaleria şi pornise. Şuierături, pocnete anunţau arcaşii şi romani şi
daci, dar şi pe iazygi. Ba şi nişte suliţe lungi de 3-5 picioare se
înfipseră în căruţe. Noroc că animalele de la ele fuseseră puse la
adăpost în nişte grajduri de-ale preoţilor, care le dăduseră şi ovăz dar
şi apă. Se auzeau distinct doar înjurăturile preoţilor, care pomeneau
sau chemau în ajutor toate zeităţile pământului. Doi romani se apropiară
de mine târând un iazyg cam hăbăuc.<br />
- L-am prind destul de viu, Luminate Hadrian şi ştie şi latina.<br />
- Da, ia spune bă ce căutaţi voi aici, nu aveţi protocol încheiat cu noi?<br />
- Nu ştiam că sunt romani pe aici. Ştiam că i-aţi învins pe daci şi am
venit şi noi să luăm ce mai găsim prin temple. Preoţii ăştia din ce le
iei, de-aia au mai mult.<br />
- Tu ce funcţie ai de le ştii aşa pe toate ?<br />
- Sunt şef de horduţă, Luminate. Alambic mă cheamă.<br />
- Frumos nume, Alambic. Ia tu trompeta asta şi suflă din ea către ai tăi
să înceteze imediat lupta, până nu vă văd pe toţi înţepeniţi în vârful
copacilor ăstora iar pe tine cu trompeta înfiptă bine în fund.<br />
Alambic luă o trompetă şi dădu drumul la nişte şuierături groaznice.
Alte şuierături asemănătoare îi răspunseră de peste tot. Încet, încet se
făcu linişte. Mai strigă ceva Alambic, probabil în sarmata lui de baltă
şi, apărură şi iazygii, descumpăniţi de întorsătura pe care o luase
lupta.<br />
- Tutursla mamii voastre, v-am spus să vedeţi de nu-s romani pe aici şi
voi m-aţi dus chiar în tabăra lui Hadrian. Ce-i spun eu lui Turtăcot,
şeful meu cel mare când ne-om întoarce?<br />
- Ei, nu cred că vă mai întoarceţi voi vreodată în Panonia. Aici o să rămâneţi.<br />
- Mărite Hadrian, Luminăţia Ta, Fie Împărăţia Ta mare, avem copii, avem hareme, cine le mai dă să sugă?<br />
- Nuţia, înţeleapto, ce mă fac cu hoţii ăştia ?<br />
- Păi eu zic să-i lăsăm aici la Demsudava, să aibă popii de aici ceva ajutoare.<br />
- Adevăr grăieşte Prima Fufa, că nici nu te văzui în înghesuiala asta.<br />
- Alambice, nu te întinde prea mult că popii ăştia odată îţi fac
tutursla şniţel. Şi ştii cine vine mâine pe aici ? Prietenul tău Fuzzi,
fiul lui Vezina, cel care te-a lăsat fără hareme la Roma, când ţi le-a
câştigat la ţintar.<br />
- O, Zei şi Zeiţe, pedeapsă mare pe capul meu zevzec. Cine m-a pus
atunci să joc ţintar cu clondirul de Chios în faţă? Şi cine m-a pus să
bat drumul până aici? Îmi trebuiau mie mătăniile popilor ăştia, chiar
dacă sunt de aur?<br />
- Preacurată Nuţia, popii tăi au mătănii de aur? Ştiam că la voi aurul trbuie să-l aibă doar Vistiernicul Şef.<br />
- Aşa este. Nici nu cred că sunt de aur. Ia daţi mătăniile alea să mă
uit eu mai bine la ele. Hai, hai, grăbiţi-vă. Dar spiralele alea mari de
pe braţele voastre, din ce sunt? Din bronz?<br />
- Da, din bronz sunt toate, Precurato. Dar le-au frecat vestalele, de-aia lucesc aşa.<br />
- V-au frecat vestalele spiralele? Da’ rău au ajuns. Ia daţi-le încoace,
să rămână la mine până vine şi Primarul Vezina. Şi voi luaţi Iazygii
ăştia şi aveţi grijă să nu lipsească niciunul până când îi arătăm
Primarului.<br />
- Da, să trăiţi Preacurato !<br />
- Aşa, aşa.</blockquote>
</ul>
<ul>Cu multe m-am lămurit eu din Manuscrisul lui Hadrian până acum. M-am
lămurit de unde vine obiceiul cu şnurul roşu şi alb de şi-l pun fetele
între piepţi, m-am lămurit şi cine a inventat şniţelele şi cum se fac
şniţele din tutursla cea grăsuţă şi de unde vine cuvântul cel sfânt de
alambic, acea maşinărie grozavă ce transformă prunele, zarzărele,
caisele şi ce mai creşte pe lângă casa omului, în licoare zeiască ce te
face să fi deopotrivă cu ei şi la bine şi la rău. Şi m-am mai lămurit şi
ce frecau toată ziua vestalele la popii ăia jegoşi. Si câte n-oi mai
învăţa, că aşa e omul, dornic de cunoaştere.</ul>
</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-82296695173050563842014-04-25T02:49:00.002-07:002014-04-25T02:49:50.383-07:00Memoriul lui Hadrian – cinci<h2>
28 noiembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/11/28/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-cinci/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – cinci</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<div class="storycontent">
<ul><em>EADS-ul, acea firmă ce înhaţă miliardul de euroi de la guvern şi
care nu a făcut până acum decât să încurce secolele şi erele istoriei
României, îi dă înainte cu romanii care au cucerit Dacia în secolul doi
înaintea erei noastre. Oare dacă le spun că sunt proşti, credeţi că se
supără? Sau poate doar ne testează guvernul, să vadă dacă pot cere chiar
mai mult, spunând minciuni peste minciuni. Cât despre postul
Realitatea, ce să mai zic, dacă le dau bani, ar pune orice pe post.
Reclama sufletul comerţului? În cazul ăsta clar că nu. Doar îşi bat joc
de români.</em></ul>
<ul><strong>Şi aici cotinuă Manuscrisul lui Hadrian, manuscris găsit de
mine în Talcioc şi numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, spre a se
deosebi de alte memorii, toate false, bineînţeles, unele traduse şi
editate de somităţi pentru care am o oarecare stimă, dar care traduceri
sunt din autori ce mai bine se ţineau zdravăn de toartele cratiţei, să
nu cadă în ea sau să se dea pe spate când nu le cere nimeni. </strong></ul>
<ul><blockquote>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/11/28/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-cinci/falx-mare/" rel="attachment wp-att-5690" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img alt="" class="alignright size-full wp-image-5690" height="253" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/falx-mare.jpg" width="128" /></a><a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/11/28/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-cinci/tivoli-hadrian-ares-2/" rel="attachment wp-att-5681" style="clear: right; float: right; margin-bottom: 1em; margin-left: 1em;"><img alt="" class="alignright size-full wp-image-5681" height="300" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/tivoli-hadrian-Ares1.jpg" width="412" /></a>-
Oooo, ohoho, Hadrian, să-ţi crească falxul tău cel minunat. Să ajungă
atât de mare încât strănepoţii tăi cei lăudăroşi să-l pună pe un
piedestal, acolo lângă Sitidava, să stea în calea tuturor vânturilor
realităţii. Fie-i memoria nestinsă lui Nicolae Adam, Sculptorul Prim al
Sitidavei. Larii să-ţi dea cearceafuri mari şi un sac de dormit triplu.<br />
Trebuie să recunosc. Nuţia ştia unde să mă gâdile. Îi recunoşteam
meritele care au dus-o la funcţia de Prima Fufa. Am auzit că Decebal
voia într-un timp s-o pună chiar Primă Ministreasă, dar Vezina, care era
şi Primar Metropolitan al Zonei celor Zece Cetăţi, a spus că nu e bună
nici să spele pe jos drumul sacru din Sarmisegetuza. Nu te puteai certa
cu el. Dar falxul meu? Decând am eu falx dacic?<br />
Sac de dormit triplu? La ce s-o fi gândit? O fi aflat ceva de Antinous,
de iubirea mea de pe malurile Nilului? Sau poate voia să … Nu poţi să
şti ce e în capul unei Prime Fufa.<br />
La 5 mile de fostele cetăţi gemene Tapae şi de multele valuri ce încă se
vedeau, Traian pusese să se ridice, pentru siguranţă, un castru pe
malul râului, ca să nu le mai treacă prin cap dacilor să ocupe vechile
locuri. Legionarii îşi şi făcuseră terme, un circ unde să se antreneze
şi să se distreze şi în glumă spuneau că asta este Sarmisegetuza lor.
Gândindu-mă mai bine le dădeam dreptate. Dacă asta ar fi Sarmisegetuza
de acum înainte, nimeni nu şi-ar mai aminti de cea a Dacilor. Bună
ideea. Şi ar mai trebui să se şi scrie, aşa cu litere de 10 coţi pe
dealul din apropiere, ca să nu uite nimeni. Să se scrie cu brazi cred că
ar fi cel mai bine.<br />
Tabăra am făcut-o ceva mai jos, la Demsudava, un centru de oracole al
dacilor. Am pus şi eu să se ridice acolo un templu zeului Marte,
ocrotitorul meu. Dar am adus ofrande şi celorlalte zeităţi de pe acolo,
nu se ştie niciodată care te poate ajuta mai bine. Traian era de părere
să dărâmăm toate templele dacilor, aşa ca răzbunare pentru ce făcuseră
în Moesia. I-am spus mai demult că avem destul timp pentru dărâmat
temple, acum să ne ocupăm de cetăţi. De aici drumul era lat, era drumul
cel mare al apulilor, care ducea la capitala lor, Apulum şi la
Ranisstorum, cetatea cea puternică la care nu a ajuns nici un roman. Şi
tot pe aici mergea drumul la Germisara, unde până şi demnitarii din Roma
îşi trimiteau soacrele la băi, plătind bani buni dacilor. Dar făcea. Se
spunea că atunci când se întorceau de acolo, aveau limba doar pe
jumătate. Se pare că apa aceea puturoasă le încleia limba şi se depunea
piatră pe ea, de nu puteau să mai cicălească pe nimeni. Am întrebat-o pe
Nuţia dacă e adevărat. S-a uitat lung la mine, de jos până sus,
ostenind cu privirea aşa pe la jumătate, şi-a suflat nasul delicat cu
două degete, le-a şters pe funduţul drept şi a grăit <br />
– Păi dacă aşa îţi spuseră popii, atunci aşa e. Dar tu nu poţi să
scurtezi singur limba soacrei? Sau să-i înfigi nişte ghimpi de salcâm. E
la fel de eficient şi cu mult mai economic.<br />
Da, avea o gândire economică Nuţia. O apreciam. O să dau o decizie să fie trecută în Memoriu. Merită.<br />
Tocmai voiam să plecăm pe drumul Germisarei, către Sitidava şi de aici
pe valea Sarcetiei, în sus către Sarmisegetuza, când popii de la oracole
se agitară tare, o căutau pe Nuţia să-i spună nu ştiu ce veşti sau
poveşti urgente tare. Nuţia cotcodăci vreo jumătate de oră cu ei, apoi
veni la mine<br />
- Mărite, trebuie să mai rămânem două zile aici. Au primit veste că vine
chiar Chiorul, cel mai mare chior al nostru, al dacilor şi nu vine
singur vine chiar cu Vezina şi cu fiul lui, Fuzzi. Vin să te vadă şi să
rezolve totul.<br />
- Să rezolve totul? Dar ce sunt ei, regi, ai?<br />
- Nu mărite, poate nu sunt chiar regi, dar Chiorul este şeful tuturor
preoţilor noştri, este Marele Preot, de care ascultă şi Măreţul
Decebalusul, iar Vezina, cred că ştii foarte bine, este Rex
Costidavensis, regele Costidavei, al treilea oraş al nostru ca mărime şi
primar al zonei Metropolitane al celor zece cetăţi centrale. Când nu
este disponibil Decebalusul, el conduce tot regatul dacilor.<br />
Poate era mai bine să vorbesc cu Chiorul şi cu Vezina înaine de a avea
întrevederea hotărîtoare cu Decebalusul. Aş şti până unde să merg cu
solicitările noastre.<br />
Pe de altă parte cred că şi ei voiau acelaşi lucru. Deci este clar. Era
mai bine să aşteptăm aici, lângă Demsudava, aveam mâncare, aveam apă,
aveam oracole de la care să mai aflăm ce se mai întâmplă prin lume.<br />
- Bine Nuţio, o să aşteptăm poate pe aici.<br />
Popii se buluciră toţi spre ieşire, cu spatele înainte, bineînţeles. Se
pare că ştiau latina foarte bine, nu au mai aşteptat să le traducă
cineva ce-am spus. Soldaţii, când aflară, se bucurară şi ei tare şi se
duseră cu toţii, aşa încolonaţi şi bătând din scuturi, să se închine la
un oracol mai aparte, unde slujeau un fel de vestale foarte amabile. Eu
eram mulţumit cu Nuţia cea talentată.</blockquote>
<br />
<blockquote>
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/11/28/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-cinci/tivoli-pomona_villa_deste/" rel="attachment wp-att-5678"><img alt="" class="alignleft size-full wp-image-5678" height="474" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/Tivoli-Pomona_Villa_dEste.jpg" width="356" /></a></blockquote>
<br />
<blockquote>
Construcţia
templului închinat lui Marte începuse deja, dacii aveau ca şi noi, ca
şi grecii, o metodă simplă. Templele care nu aduceau un venit
substanţial pentru vistierie erau declarate în faliment, erau demontate
iar bazele, coloanele, ţiglele sau şiţa, boiandrugii şi toate blocurile
de piatră erau sortate, însemnate şi apoi reutilizate la alte temple
care se spera să fie mai sficiente. Preoţii ori se recalificau ori erau
alungaţi.<br />
Am dat o raită pe la fermele de vaci negre, specifice locului, cele cu
coarne mari, lungi şi răşchirate tare. Am aranjat să-mi vândă şi mie
vreo 50, să-mi fac o mică cireadă acolo în estul Romei, unde tocmai
achiziţionasem un loc. Aveau un lapte gras cum nu văzusem prin alte
părţi. Mi-au spus că le trebuie multă apă, le place să se tăvălească în
noroi. La ferma pe care voiam s-o fac în Tibur aveam apă din belşug.
Oricum voiam să fac şi o alee întreagă de arteziene în faţa vilei ce
aveam s-o ridic, Villa Hadriana. Îmi mai trebuiau şi 100 de oi, auzisem
că sunt unele pe aici oi cu 6 sau chiar cu opt ţâţe. Nuţia când a auzit
ce vreau, s-a uitat cruciş către mine şi m-a întrebat cam de câte ţâţe
am nevoie, că îmi dă ea, dar în rate. Nu poţi să discuţi serios cu ea.
Sau cine ştie, poate are dreptate. O să mă gândesc, dar acum mă doare
capul. Sau fundul? Voi vedea.</blockquote>
</ul>
</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-81448144745348914312014-04-25T02:47:00.003-07:002014-04-25T02:47:37.694-07:00Memoriul lui Hadrian – patru<h2>
23 noiembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/11/23/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-patru/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – patru</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<ul><strong>Cotinuă Manuscrisul lui Hadrian, manuscris găsit de mine în Talcioc şi numit tot de mine <em>Memoriul lui Hadrian</em>,
spre a se deosebi de alte memorii, toate false, desigur, unele traduse
şi editate de diferite somităţi, care mai de care, traduceri din autori
ce mai bine se ţineau de toartele cratiţei.</strong></ul>
Să plec la Sarmisegetuza, la Rex Decebalus, cel care ne-a
dat atâta de furcă. Să mai duc şi tratative cu el, să-l conving să
depună armele, să-şi dărâme toate cetăţile, să accepte garnizoane
romane, să plătească întreţinerea acestora, să ne înapoieze prizonierii,
ba chiar şi pe acei cetăţeni romani ce se refugiaseră în Dacia şi nu
numai pe cei din ultimii ani dar şi pe aceia care erau încă din timpul
lui Domiţian plecaţi, care aveau familii. Traian voia să-l distrugă şi
pe Decebal, nu numai Dacia. Şi mai voia să-şi trimită fratele, sora şi
cei doi copii la Roma, să înveţe latina cică. De parcă nu ştiau ei de
toate, cu atâţia profesori câţi aduseseră şi de la noi şi de la greci.
Palatul lui Decebalus, cel aflat se spune la câteva sute de paşi de
cetate, devenise aproape o Academie. Şi mai aveau şi Atelierele, cele
mai mari ateliere din afara Imperiului. De aici ieşeau zilnic zeci de
căruţe pline de arme, care se răspândeau la toate cetăţile lor, ba
mergeau şi la sciţi spre est şi spre germanici în nord.<br />
Grea sarcină mi-a dat Traian, dar am luat-o cu plăcere. Mă interesa
Dacia. Când eram la Roma am cunoscut o sclavă din Dacia, care numai
despre pădurile şi poienele Daciei îmi vorbea. Ba l-am cunoscut şi pe un
dac, Fuzzi zicea că îl cheamă, se lăuda cui voia să-l asculte şi să-l
creadă că este fiul lui Vezina, vărul lui Decebalus. Un palavragiu.
Acest terchea-berchea să fie fiul lui Vezina, şi care să-i fi promis că
dacă învaţă bine la Roma, îi face o cetate cadou?<br />
Ca să ajung la Sarmisegetuza îmi trebuia o escortă, îmi trebuiau şi
daruri totuşi, simbolice, dar trebuiau. Mai trebuiau care cu alimente şi
mai ales un dac, doi care să ştie şi latina. Întâmplarea a făcut să
rezolv uşor această problemă. În pădurea de la sud de palat se
aciuiaseră câţiva daci, ale căror intenţii nu ne erau prea clare. Dar
mai aveai nevoie de una, de alta, te serveau imediat, ieftin şi repede.
Învăţaseră bine şi latina pe care o vorbeam noi la Roma, nu numai latina
plebee, pe care o ştiau cam toţi dacii. Îi bănuiam că sunt spioni de-ai
lui Decebalus, dar nu ne deranja. Am trimis după doi din ei, care
păreau nişte taraboşti mai mici şi le-am spus că vreau să ajung la
Decebalus, cât mai repede. S-au uitat unul la altul, mi-au cerut tăbliţa
de identitate, de parcă acum mă vedeau prima oară şi mi-au spus că
trebuie să vorbească cu şeful lor. A doua zi au venit cu şeful. Am rămas
mut de uimire. Era o femeie. Blondă, cam grăsuţă după gustul meu, cu un
decolteu generos de tot şi cu un accent curat de Via Appia, de pe
centură. M-a luat tare.<br />
- Salve Hadrian, viitor Imperator!<br />
- Lasă linguşelile, ştiu cine eşti.<br />
- Eu ştiu şi ce o să fii, Mărite Hadrian.<br />
- Ştii atunci şi ce vreau să-ţi cer, nu-i aşa?<br />
- Sigur Mărite. Când pornim?<br />
- Trebuie întâi să facem rost de care, de mâncare, de …<br />
- Toate sunt pregătite. Marele Decebalus a dat deja dispoziţie ca tot drumul să vă fie asigurat.<br />
A trebuit să-l las pe Sura să continue descrierea marilor fapte de arme
ale lui Traian, din ce auzea şi el de la ostaşi, de la prizonieri, de la
dacii de prin jur, care începuseră să se obişnuiască cu noi, la fel şi
noi cu ei. I-am spus să le scrie în două exemplare, unul să mi-l trimită
mie la cenzurat. Unde am ajunge fără cenzură? Ce ar citi urmaşii Romei?
Fapte nesemnficative, altele care nu ar trebui să ajungă nici măcar sub
privirele copiilor, de istorici ce să mai vorbim. O scriere trebuie
bine verificată, corectată, adnotată, trebuie dat şi B.T.-ul pe ea. Şi
nu orice terchea-berchea trebuie să scrie. Întâi trebuie să dea probe de
fidelitate faţă de împărat, faţă de familia acestuia. Am mai avut
probleme cu familia Cornelia şi nu vrem să se mai repete.<br />
Această femeie ciudată, trimisă cu împuterniciri depline şi ea, de către
însuşi Decebalus, mie nu-mi mirosea bine, dar nu aveam ce face. Am
aflat repede cine este. Era prima metresă a lui Decebalus, funcţie
foarte importantă în Dacia, ca de altfel în toate împărăţiile. Şi nu
numai atât. Se pare că a fost şi ministru al Turismului în guvernul dac,
cel ce fusese condus de Bocius, cel mai prost prim-ministru din jurul
Imperiului Roman. E adevărat că tot Decebalus îl pusese, dar asta
pentrucă luase menţiune la <em>cosit</em> când era în clasa a patra şi
erau puţini cei care ajungeau până aici. Pe el se bazase şi Traian,
adică pe prostia lui proverbială, când a hotărît să cucerească Dacia.
Decebalus însă, minte ascuţită şi bun organizator, l-a făcut căzut pe
Bocius, într-o seară când se întorceau de la o aniversare cu vin de
Maris şi lăutari tocmai de pe Indus, trimişi plocon de către Pacorus,
regele parţilor.<br />
Nuţia, căci aşa o chema pe femeia cea trimisă de către Decebalus, mai deţinea şi funcţia sacerdotală de <em>Prima Fufa</em>, funcţie râvnită de multe doamne din anturajul lui Decebalus.<br />
Am avut o discuţie intimă cu Nuţia, după care am stabilt şi tariful ei obişnuit, căci după cum mi-a şoptit,<br />
<em>„- Pecunia non olet – hi, hi, hi.” </em><br />
Traian mă grăbea, aşa că în trei zile eram cu sacii în căruţe. În faţă
mergeau pedestraşii, cu steagurile uşoare ale celor zece cohorte ce
luaseră parte la război. Erau urmaţi de cavalerie, apoi de douăzeci de
daci pe cai, aduşi de Nuţia, care se repezeau înainte din când în când,
să se asigure că totul este în regulă. Apoi urma carul în care stătea
Nuţia, apoi carele trase de boi cu mâncare, cu sare, cu corturi, cu
sape, cu topoare, cu armament mediu, cu butia cu vin alb şi cea cu vin
roşu. Urmau caii de rezervă şi iar pedestraşi. În carul în care flecărea
Nuţia am pus şi un scrib mai isteţ, ce nota locurile pe care aceasta i
le arăta şi distanţele măsurate cu un pasometru, o invenţie grecească,
ce era cuplat la o roată a carului. Seara, când făceam popas încropea o
hartă, ce avea să ajungă <em>Tabula Dacica Traiana</em>. Aveam o pauză
la jumătatea zilei, când se aduceau, nu ştiu de unde, nişte ştergare
lungi de 30 de coţi, albe sau înflorate chiar, pe care se puneau coşuri
cu mâncare. Din ele îşi lua fiecare ce voia. Eu, Nuţia şi încă vreo zece
romani de ai mei şi daci de ai ei, aveam ştergarul nostru separat şi
câte un coş pentru fiecare. Ca să fiu sigur că nu vom fi otrăviţi,
schimbam coşurile aşa la întâmplare iar pe Nuţia o îmbiam să ia şi din
mâncarea mea. Nu s-a codit niciodată. Şi nici nu ţinea vreo cură de
slăbire, ca ţiitoarele din Roma. Băga în ea tot ce vedea mai bun, fără
nici o reţinere. Doar la călărit nu se pricepea prea bine, abia se putea
urca pe cal, dar erau destui care se repezeau să o ajute. Aveam
senzaţia că de fapt ştie foarte bine să călărească şi că de fapt îi
plăcea să se fandosească.<br />
Seara ne opream la câte un fel de castru, din acelea care erau făcute
special pentru a asigura paza împotriva cetelelor de fugari de prin
toate războaiele şi pentru întreţinerea drumurilor. Puneam carele în
cerc şi ridicam corturile. Ne spălam toţi în râul cel mai apropiat, aşa
ne învăţaseră dacii şi iar ştergare, iar mâncare, deshămarea cailor şi a
boilor, dacii le dădeau de mâncare şi lor, doar eram <em>invitaţii</em> lui Decebal, apoi scoaterea cănilor, umplerea lor cu vin şi datul peste cap. Ritualul se numea la daci <em>“Na cana, ia cana”</em>,
o amintire din cine ştie ce timpuri. Apoi nişte femei veneau de luau
ştergarele, râgâiam toţi mulţumiţi şi ne băgam în corturi. Nuţia venea
pe la mine, să facem planul pentru a doua zi, să-mi dea tainul şi să-i
dau tainul. O palmă, două peste poponeţurile ei multilateral dezvoltate
încheiau cu bine ziua.<br />
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-73852369740037454412014-04-25T02:46:00.003-07:002014-04-25T02:46:36.055-07:00Memoriul lui Hadrian – trei<h2>
21 noiembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/11/21/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-trei/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – trei</a></h3>
<div class="meta">
<br /></div>
<ul><em>Cum se utilizează miliardul de euro pentru securizarea frontierelor
României? Aţi auzit de EADS? Este cunoscută ca fiind firma cu cel mai
tâmpit Advertising la televiziuni. În reclama se afirmă că la începutul
secolului doi înainte de Cristos Imperiul Roman a ocupat Dacia. Şi un
elev din clasele primare ştie că romanii au ocupat Dacia în urma celor
două războaie din 101-102 şi 105-106 de după Cristos. Oare câte clase
primare au directorii de la AEDS şi cei de la firma care le-a realizat
această stupidă reclamă. Ca să nu mai vorbim că dacă securizarea se va
face aşa cum era pe atunci, mai bine puneau la fiecare kilometru câte un
om cu un bucium şi câte un om cu un par. Şi până la urmă cine o fi luat
miliardul? Că dacii sigur nu l-au luat.<br />
Vedeţi cât de actual este conflictul daco-roman?</em></ul>
<ul><strong>Iar de aici cotinuă Manuscrisul lui Hadrian, denumit de mine
Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de alte memorii, toate false,
desigur, unele traduse şi editate de diferite somităţi, care mai de
care, traduceri din autori care mai bine stăteau la cratiţă.</strong></ul>
<strong>Grea, grea a fost iarna aceea dacică, petrecută de noi la
Zavodava. Iar diversiunea cu femeile a scăzut moralul trupelor, care
aveau alte preocupări decât cele necesare întreţinerii forţelor. Eu şi
alţi generali am scăpat de aceste usturătoare mâncărimi pentrucă nu am
avut treabă cu femeile dace, sau ce or fi fost ele. Noi făceam schimb de
sclavi, sclavi originali, originari din Sclavinia, dinspre nord-est, pe
care ni-i vindeau tot dacii. Ajunsesem dependenţi de daci. Sarea,
pentru plata salariilor trupelor tot de la ei o luam. O aduceau pe plute
din Dacia centrală, sau pe Alutus sau pe Maris. Înţelept a fost Traian
când a luat hotărîrea de a începe războiul. De-ar fi la fel de înţelept
să-l şi termine la timp. Eu căutam deocamdată să mă ţin mai deoparte, cu
Senecio şi cu Falco, Pompeius Falco, cu care jucam ţintar de dimineaţă
până pe înserat. Atâta doar că trebuia să scriu pentru Marele Traian la <em>Commentarii rerum gestarum belli Dacici</em>, ce voia să fie opera sa literară de căpătâi.<br />
O, zei, ajutaţi-mă să termin opera asta cu bine, chiar dacă o să rămână că a fost scrisă de Traian.<br />
Partea proastă a fost că pe când noi ne bucuram cât de cât de
campamentul nostru de la Zavodava, lângă Tibiscum, cu femei şi cu, mă
rog, n-are importanţă cu ce, Decebalus traversa Danubiusul pe ghiaţă,
căci a fost o iarnă atât de cumplită că îngheţase şi fluviul, asediase
trupele auxiliare de acolo, luându-ne şi băutura şi mâncarea şi armele.
Despre atacul acesta Traian află doar spre primăvară, se repezi cu
corăbiile de la Drobeta, peste Danubius, dar era prea târziu. Castrele
erau arse, dărâmate, oştenii fuseseră luaţi în sclavie, înafară de cei
ale căror oseminte începeau să iasă din zăpadă. Acestora li se dădu tot
onorul, fură înmormântaţi şi însuşi Traian scuipă peste umăr, spre
fluviu. Întors la Zavodava, nici nu vru să intre în palat, dădu ordin să
se ridice taberele şi să se pornească spre Sarmisegetuza. Doar că
Sarmisegetuza era departe. În doar o săptămână am ajuns la Tapae, unde
se pare că eram aşteptaţi de multă vreme. Îi zicea Tapae, dar nu avea
nimic cu “Între Ape”, aşa cum insinuase cel dac bătrân cu alifia. Era un
drum destul de bun, cam abrupt, între doi munţi nu prea înalţi. Aceşti
munţi însă parcă aveau câte o coroană pe vârf, erau un fel de cetăţi,
dar făcute din palisade înalte de 9 coţi, cu turnuri pe la colţuri. Nu
se vedea nici o intrare. Iar de la cetăţi până la drum erau încă câte
trei troiane înalte, pe care se vedeau mii de daci. În spatele lor alte
mii, toţi cu arcurile ridicate. Toţi ostaşii noştri tremurau, pesemne de
frig, aşa că Traian dădu semn de oprire şi încălzire. Se dădu câte o
ciosvârtă de pui de Crevedia la fiecare şi câte o sticlă de vin de masă.
Sfeclă curată. Corupţie ca în Dacia zilelor noastre, de la guvern până
la poliţie. A trebuit să consemn că s-a dat o masă împărătească. Am
consemnat.<br />
Dacii, sus, stăteau ţepeni, parcă erau împăiaţi. Înlemniseră. Dar odată
se porniră din spatele lor mii de săgeţi şi de suliţe, din acelea făcute
în Moesia şi cumpărate de daci cu banii pe care li-i dădusem pentru
scărpinat. Ai noştri nu voiau să lase hartanele alea de găini bătrâne
din gură, se luptau cu ele, mai trăgeau o duşcă din surcică, dar văzând
ei ca mor prea mulţi, scuipară oasele alea tari într-o parte şi puseră
mâinile toate pe arcuri, pe săgeţi şi pe scuturi. Făcându-şi scuturile
broască, se apropiară de primul val. Dacii tot pe loc, nu fugeau. Când
au ajuns soldaţii sus la ei, după ce-au pus nişte scări de lemn, s-au
lămurit. De la daci erau doar ţoalele şi nişte arcuri stricate. Erau
înfăşate pe nişte copaci, tăiaţi la mărime, cu căciulile lor pe cap, cu o
ţoală în loc de faţă, mânjită cu scârnă de om. Ptiu, ziceau ai noştri,
adică romanii, romanii noştri adunaţi de prin Siria, din Iudeea, din
Galia, din Britania, din Afrika, din America şi din Australia. Şi mai
urcam, mai urcam încă două trepte mari, toate întărite şi cu daci de
lemn pe ele. Dar erau şi daci-daci, care ne dădură multe găuri în armata
noastră cea vitează. Când ajunserăm sus, la cetate, zidurile ei se
prăvăliră îngropând sute de bravi romani. Dar ce mai conta … Cetatea era
cucerită, sus nu era nici măcar un pui de dac, doar unul mic ce zicea
că-l cheamă Kelemen, Hunor Kelemen, aşa că i-am dat drumul, trebuia să
aibă totuşi cineva grijă de cetăţile astea după ce-om pleca noi.<br />
Şi când ne bucuram noi, ne ajunge un sol din urmă. Cetăţile noastre din
Sciţia de jos, aproape de mare, fuseseră ocupate de daci, ajutaţi de
sarmaţi, de roxolani şi de buri.<br />
Traian iar dădu o fugă până acolo de limpezi lucrurile. Avu timp să
sfinţească, aşa în treacăt înfiinţarea unui oraş pe Danubius, e vorba de
<em>Nicopolis ad Istrum</em>. Dece nu i-a zis <em>Nicopolis ad Danubium</em>? Zeii şi cu el ştiu. Aşa ne pierdem limba noastră strămoşească, presărând pe ea americănisme, dar tot ne înţelegem.<br />
Decebal îşi luă totuşi seama şi trimise soli la Traian cu propuneri de
pace. Traian, obosit şi el pesemne de atâta alergătură, acceptă şi mă
trimise pe mine să stabilesc condiţiile cu Decebalus. M-am dus. </strong><br />
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-50213481864749973872014-04-25T02:45:00.003-07:002014-04-25T02:45:42.127-07:00Memoriul lui Hadrian – doi<h2>
20 noiembrie 2010</h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/11/20/memoriul-lui-hadrian-%e2%80%93-doi/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – doi</a></h3>
<div class="meta">
</div>
<div class="storycontent">
<ul><em>Să continui traducerea manuscrisului găsit la Baba din Talcioc. Am
uitat să spun că aceasta este aceeaşi babă de la care am luat cele două
frumoase coliţe tipărite în Canada, cu Regele Mihai, pe care le-am mai
prezentat mai demult. Le vindea împreună cu nişte cărţi poştale
ilustrate, primite de la fiică-sa şi m-am repezit să le iau şi bine am
făcut. Nu le-am mai văzut pe nicăieri.<br />
Iar cât despre manuscrisul împăratului Hadrian, din ce în ce sunt mai
convins că este aproape autentic. Mai ales când am citit pe ecran, căci
eu doar atunci îl citesc întradevăr, că pomeneşte de turci. Cred că este
cea mai bună dovadă a autenticităţii. Ce capsoman ar fi băgat o astfel
de greşeală impardonabilă într-un fals? Niciunul. Doar Hadrian, cu
perspicacitea-i arhicunoscută, s-ar fiputut gândi că o să vină un timp
când femeile îşi vor găsi adevărata menire, adică să stea într-un harem
bine organizat, cu sarcini precise pentru fiecare, să înveţe cum să aibă
grijă de bărbatul care le asigură un acoperământ, o bucată de pâine şi
un pahar de vin. Şi să nu fie expuse tentaţiilor. În Persia şi în
secolul XXI se mai poate asigura o viaţă demnă femeilor. Fiecare bărbat
poate să aibă grijă de 4 femei, iar dacă i-au rămas pe cap de la rude,
poate să ţină şi mai multe. Cinste lor! Decât să facă centura ca să
asigure o bucată de cozonac bieţilor copilaşi, mai bine să stea într-un
haremuţ măcar aşa, vreo douăzeci de ani şi pe urmă să se apuce de
meserie. </em></ul>
<ul><strong>De aici cotinuă Manuscrisul lui Hadrian, denumit de mine
Memoriul lui Hadrian, spre deosebire de alte memorii, toate false,
desigur, unele traduse şi editate de diferite somităţi, din autori care
mai bine stăteau la cratiţă. Ufff!</strong></ul>
<ul><blockquote>
<strong>Da, mie, Hadrian, greu mi-a fost în Ţara aceea
numită Dacia. Mi-a fost greu şi când m-am dus cu Traian în anul 101,
anul pornirii războiului şi cât am aşteptat toată iarna deoarece am
pierdut timpul aşteptând să se topescă zăpada aceea mare. Nimeni nu ne
spusese că zăpada poate ajunge aici până la 6 coţi, vreo doi metri cum
s-ar spune acum. Am găsit un sat golit de daci, cică Zavodava îi
spunea, şi Marele Traian a dat poruncă să se facă aici, la marginea
celor două castre îngemănate, un adevărat palat, cu încălzire centrală,
pe lemne. Încet, încet, veniră şi dacii şi dăcoaicele mai ales şi mai
aflarăm şi noi veşti. La 20 de mile mai spre est dacii construiseră un
troian lung de câteva mile, chiar în drum, de nu mai putea trece nimeni
şi nimic. Cât era el de neînfricat, Traian stătu mult în cumpănă ce să
facă. După ce lurăm câţiva daci la puricat, aşa cum fac romanii,
ştiinţific, ne-am convins că nu e de glumă şi că trebuie să aşteptăm
primăvara. Traian trimise totuşi o ceată de 20 de soldaţi din aceia din
Pirinei, învăţaţi cu zăpezile mari. S-a întors unul singur, cu limba
tăiată şi cu ochii scoşi. Nu ne fu de nici un ajutor, nu ştia nici să
scrie, reuşea doar să deseneze ceva care semăna cu un grup de
spânzurători. Tare se enervă Traian şi făcu semn unui centurion mai
bătrân către un stejar din apropiere. Acesta îl luă pe pirineian şi îl
săltă cu o frânghie pe după o creangă mai înaltă. Nici nu ţipă, se ţinu
bine şi muri repede. Încă o problemă rezolvată de marele Traian. Dacă o
ţinem tot aşa o să avem drumul marcat la întoarcere. Care ne-om
întoarce. Cu femeile dace treaba mergea bine. Se făcea şi coadă la ele
pe seară. Ocupaseră o casă din acelea cu şiţă pe deasupra, casă ce
fusese părăsită. Şiţa asta este ca o scândură, dar mică de un cot şi
făcută prin despicarea trunchiului de copac cu un ic. Şi nu erau rele
femeile astea, erau bune de tot, de-şi făcură toţi calcule cam cât ar
lua pe ele la Roma. Doar că peste zece zile femeile dispărură toate şi
ne lăsară pe toţi scărpinându-ne cu amândouă mâinile între picioare.
Ţipa noaptea tot castrul de urlau şi lupii din pădure. Aşa belea ne
aduseseră femeile astea, că ne venea să fugim până la Danubius şi să ne
răcorim instumentul în copcile făcute de pescari. Mare noroc am avut cu
un dac bătrân şi şchiop, care ne aduse o alifie cu mentă şi sulf, cu
care ne dădeam toţi. Acum dacul ocupa casa femeilor şi coada era şi mai
mare. Dar dacul nu făcea parte din nicio fundaţie caritabilă, nici nu
era de la vracii fără frontiere. El cerea câte un denar de argint pentru
cât puteai să iei cu un deget. Ce să facem, am scos toţi denarii
noştri, cu care soldaţii trebuiau să-şi ia casă, vacă şi nevastă şi am
luat unsoare. Ce bine ne simţeam acum! Iar dacul cel bătrân, şchiop şi
chior, că între timp cu ajutorul lui Traian ajunsese şi chior, pleca în
fiecare seară cu săculeţul cu denarii noştri şi venea dimineaţa cu
unsoarea cea liniştitoare, pusă în scoarţă de brad. Iar dacii, cu banii
noştri cumpărau din Drobeta, sau chiar din Serdica, catapulte, săbii,
praştii şi ce mai găseau. Şi toate la negru, bineînţeles. De mâncat
aveam, în fiecare dimineaţă plecau zece arcaşi, din care se întorceau
cinci, dar cu câte o căprioară pe umăr fiecare. Nu se ştia niciodată
unde erau ceilalţi cinci. Ba că au fugit, ba că i-au mâncat lupii cei
mari de care era plină pădurea, ba că i-a luat ursul sub braţ. De daci
nimeni nu mai auzise nimic. Şi aşa trecu toată iarna, până veniră şi
apele cele mari, de nu mai rămase din castre decât palatul lui Traian,
cel pe care cei din Zăvoi l-or găsi în cimitirul lor.<br />
Cumplite timpuri. Cum or putea să trăiască dacii pe aici, nu ştiu. Ne-a
trecut şi mâncărimea, s-a dus şi moşul şi n-a mai venit, au venit carele
cu mâncare de la Drobeta, ostaşii s-au spălat şi ei în sfârşit,
spălătura de primăvară, cum se zice, aşa că ne mişcarăm către Tapae,
locul dintre ape. Aşa credeam noi</strong></blockquote>
</ul>
</div>
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-6983832886312218867.post-74848927690469558112014-04-25T02:44:00.001-07:002014-04-25T02:44:36.580-07:00Memoriul lui Hadrian – unu<h2>
<span style="font-size: x-small;">19 noiembrie 2010</span></h2>
<h3 class="storytitle">
<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/11/19/memoriul-lui-hadrian-unu/" rel="bookmark">Memoriul lui Hadrian – unu</a></h3>
<div class="meta">
<br /></div>
<ul><em>Nu, nu era la Timişoara, nu era la Roma, nu era nici măcar la
Cluj-Napoca. Era aici între Bucureşti şi Pantelimon-Siti, adică la două
blocuri de Corina, magazinaşul acela al franţujilor, cei care împuşcară
francul până când din cinci franci făcură un euro.<a href="http://colectii.toateblogurile.ro/2010/11/19/memoriul-lui-hadrian-unu/hadrian-steaguri/" rel="attachment wp-att-5464"><img alt="" class="alignright size-full wp-image-5464" height="157" src="http://colectii.toateblogurile.ro/files/hadrian-steaguri.jpg" width="300" /></a>
Aici, la mine este acum Memoriul lui Hadrian. L-am găsit şi pe el, pe
memoriu vreau să zic, în Talcioc, pe taraba unei babe ce vindea cărţi
vechi. Nu a vrut să mi-l vândă decât împreună cu un aşazis manuscris al
Ioanei Radu, de fapt o transcriere a vreunui lăutar a unor cântece de
ale ei. Degeaba i-am spus babei că nu este scrisul Ioanei Radu, nici
măcar al Miei Braia, sora ei, cea care avea o bicicletă. Să nu mai
vorbim că asta însemna şi vânzare condiţionată. Deaceea nu am mare
încredere că memoriul lui Hadrian ar fi chiar, chiar original. Mai
curând este vreo transcriere sălbatică a unui vreunui schimnic ameţit,
din cei ce umpleau pădurea Cernica la un moment dat, până se strânseră
şi ei pe ostrovul din lac. Era scris în latina vulgară, aceea ce se mai
vorbeşte şi acum prin unele locuri din Bucureşti, cum ar fi Floreasca,
Teiul şi Colentina. Eu fiind din Floreasca, mi-a fost destul de uşor
să-l traduc în româna vulgară, cea care se vorbeşte acum de la
preşedinte până la prea onoraţii parlamentari, limbă ce se difuzează
zilnic pe toate canalele, care mai de care mai împuţite ale tutulor
televiziunilor. Până transcriu eu tot memoriul ăsta, către cine făcut nu
se ştie încă, hai să dăm drumul la primele păginuţe, că p-ormă le pierd
şi eu pe astea, cum s-au pierdut şi celelalte. </em></ul>
<ul><strong>Aici începe manuscrisul lui Hadrian, denumit de mine Memoriul
lui Hadrian, ca să se deosebească de alte memorii, toate false,
desigur, unele traduse şi editate de diferite somităţi, din autori care
mai bine stăteau la cratiţă.</strong></ul>
<ul><blockquote>
<strong>“IO, Hadrian, născut în Baetica, în dulcea mea
Hispanie, cea plină de munţi şi crăcănată pe Atlantic şi pe Mare
Nostrum, am ajuns prin propriile mele forţe împărat roman între 117 şi
138, după numărătoarea cea nouă. Da, am ajuns prin propriile mele forţe,
chiar dacă eram neam cu marele Traian, pe a cărui nepoată, urâtă dar
deşteaptă a trebuit s-o iau de soţie. Şi dece n-aş fi luat-o? Aşa mi-a
spus şi Ploti, în timp ce-i muşcam urechea dreaptă. Ea m-a ajutat,
recunosc să ajung şi Guvernator al Sirei, iar în 117, i-a pus problema
lui Traian, când acesta era cam bolnav de tot. Repede Traian m-a înfiat
şi m-a numit urmaş al său. Aşa da. De asta zic că prin propriile forţe
am ajuns împărat. Şi ce bun împărat am fost!<br />
Cenuşa lui Traian am pus-o la baza coloanei lui din Forum, unde ar fi
putut sta mai bine, cu tot scandalul generat de o înmormântare în Roma.
Dar el fiind doar cenuşă iar eu fiind împărat, totul s-a aranjat. Apoi,
imediat i-am lichidat pe cei patru consulari ce se uitaseră chiorâş, aşa
ca nişte piraţi, la mine. Pe Cornelius Palma, fost guvernator al
Siriei, om al lui Traian, pe Avidius Nigrinus, Guvernator al Daciei, pe
Publilius Celsus şi pe Lusius Quietus. Nu i-am lichidat eu, ci am pus
chiar Parlamentul, o ce greşeală, Senatul am vrut să spun, l-am pus, că
de-aia există o separaţie a puterilor, l-am pus de i-a executat chiar în
For şi i-a trimis în Cloaca aia mare, mare.<br />
În Orient m-am împăcat cu parţii, dându-le înapoi Mesopotamia, Armenia
şi Asiria, erau prea departe, nu aveam legături directe cu ele. Şi apoi
am fost întotdeauna adeptul principiului “Pace contra teritorii”. În
Britania am tras un val mare dintr-o parte în alta. E drept că ar fi
durat mai puţin să fac un război cu celţii care mai erau pe acolo, în
nord, dar de unde bani? Traian îi păpase pe toţi cu Forul lui, cu
scutirile de impozit şi cu serbările de ani întregi. Aşa că am preferat
să-i angajez la lucrări pe cei celţi recalcitranţi, să-i plătesc cu ceva
bonuri de tezaur – tezaur care nu prea mai era, dar ce ştiau ei – şi să
mai lungesc astfel pelteaua. La fel am făcut în Germania şi chiar în
Africa. Toţi vecinii au fost mulţumiţi.<br />
Pe literaţi i-am ajutat să scoată şi ei o revistă, ca să aibă unde să se certe între ei şi să mă lase cu pacea mea.<br />
Şi cu iubirea mea, Antinous. Sper că nu vă gândeaţi la Vibia Sabina. Ea
fuse şi se duse. Şi el fuse şi se duse. Înecat în Nil. Nu e bine să
cercetăm cum anume, cine l-a impins, cine l-a ţinut cu capul sub apă
doar doar o veni vreun crocodil. Dar n-a venit, aşa că după o oră l-am
scos aşa întreg pe mal. Romanii sunt înţelegători din fire. M-au înţeles
şi acum şi când goleam bărdacele cu vin de Cyprus. Aşa cum mă
înţelesesem şi cu Traian, când mă luasem de paja aia a lui, vopsită
blond, cu obrajii ca bucile străbunicii. De unde să ştiu eu că e femeie?
Lasă că e loc pentru toată lumea.<br />
Singura problemă am avut-o în Dacia. De la început, când încă împărăţea
Traian. Eu şi cu Sura îi ţineam jurnalul lui Traian, căci el nu prea le
avea pe astea cu stilusul. El era cu sabia şi cu chestia aia pe la
fundul sclavilor tineri. Toţi aveam câte unul, doi pe lângă noi, că aşa
se cădea, nu că ne-ar fi făcut mare plăcere. Şi era bine că scriam doi.
Dacă se pierdea un jurnal, nu era nici o catastrofă, rămânea celălalt.
Doar nu erau să se piardă amândouă. Cum am mai şti acum ce făcea Traian
în fiece zi, pe unde trecu El, ce-i făcu lui Vezina şi mai ales fiului
lui, Fuzzi şi cum o luă la Roma pe sora lui Decebal, o puse în haremul
lui, de parcă eram pe timpul turcilor. Oricum, haremul lui mi-a revenit
mie. <em>O tempora o moriţ.”</em></strong></blockquote>
</ul>
<em>Urmarea va urma când pot să mai traduc şi eu din preţiosul manuscris.</em><br />
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/14496502978168722040noreply@blogger.com0