Memoriul lui Hadrian – unu

19 noiembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – unu

Nu, nu era la Timişoara, nu era la Roma, nu era nici măcar la Cluj-Napoca. Era aici între Bucureşti şi Pantelimon-Siti, adică la două blocuri de Corina, magazinaşul acela al franţujilor, cei care împuşcară francul până când din cinci franci făcură un euro. Aici, la mine este acum Memoriul lui Hadrian. L-am găsit şi pe el, pe memoriu vreau să zic, în Talcioc, pe taraba unei babe ce vindea cărţi vechi. Nu a vrut să mi-l vândă decât împreună cu un aşazis manuscris al Ioanei Radu, de fapt o transcriere a vreunui lăutar a unor cântece de ale ei. Degeaba i-am spus babei că nu este scrisul Ioanei Radu, nici măcar al Miei Braia, sora ei, cea care avea o bicicletă. Să nu mai vorbim că asta însemna şi vânzare condiţionată. Deaceea nu am mare încredere că memoriul lui Hadrian ar fi chiar, chiar original. Mai curând este vreo transcriere sălbatică a unui vreunui schimnic ameţit, din cei ce umpleau pădurea Cernica la un moment dat, până se strânseră şi ei pe ostrovul din lac. Era scris în latina vulgară, aceea ce se mai vorbeşte şi acum prin unele locuri din Bucureşti, cum ar fi Floreasca, Teiul şi Colentina. Eu fiind din Floreasca, mi-a fost destul de uşor să-l traduc în româna vulgară, cea care se vorbeşte acum de la preşedinte până la prea onoraţii parlamentari, limbă ce se difuzează zilnic pe toate canalele, care mai de care mai împuţite ale tutulor televiziunilor. Până transcriu eu tot memoriul ăsta, către cine făcut nu se ştie încă, hai să dăm drumul la primele păginuţe, că p-ormă le pierd şi eu pe astea, cum s-au pierdut şi celelalte.

Aici începe manuscrisul lui Hadrian, denumit de mine Memoriul lui Hadrian, ca să se deosebească de alte memorii, toate false, desigur, unele traduse şi editate de diferite somităţi, din autori care mai bine stăteau la cratiţă.

“IO, Hadrian, născut în Baetica, în dulcea mea Hispanie, cea plină de munţi şi crăcănată pe Atlantic şi pe Mare Nostrum, am ajuns prin propriile mele forţe împărat roman între 117 şi 138, după numărătoarea cea nouă. Da, am ajuns prin propriile mele forţe, chiar dacă eram neam cu marele Traian, pe a cărui nepoată, urâtă dar deşteaptă a trebuit s-o iau de soţie. Şi dece n-aş fi luat-o? Aşa mi-a spus şi Ploti, în timp ce-i muşcam urechea dreaptă. Ea m-a ajutat, recunosc să ajung şi Guvernator al Sirei, iar în 117, i-a pus problema lui Traian, când acesta era cam bolnav de tot. Repede Traian m-a înfiat şi m-a numit urmaş al său. Aşa da. De asta zic că prin propriile forţe am ajuns împărat. Şi ce bun împărat am fost!
Cenuşa lui Traian am pus-o la baza coloanei lui din Forum, unde ar fi putut sta mai bine, cu tot scandalul generat de o înmormântare în Roma. Dar el fiind doar cenuşă iar eu fiind împărat, totul s-a aranjat. Apoi, imediat i-am lichidat pe cei patru consulari ce se uitaseră chiorâş, aşa ca nişte piraţi, la mine. Pe Cornelius Palma, fost guvernator al Siriei, om al lui Traian, pe Avidius Nigrinus, Guvernator al Daciei, pe Publilius Celsus şi pe Lusius Quietus. Nu i-am lichidat eu, ci am pus chiar Parlamentul, o ce greşeală, Senatul am vrut să spun, l-am pus, că de-aia există o separaţie a puterilor, l-am pus de i-a executat chiar în For şi i-a trimis în Cloaca aia mare, mare.
În Orient m-am împăcat cu parţii, dându-le înapoi Mesopotamia, Armenia şi Asiria, erau prea departe, nu aveam legături directe cu ele. Şi apoi am fost întotdeauna adeptul principiului “Pace contra teritorii”. În Britania am tras un val mare dintr-o parte în alta. E drept că ar fi durat mai puţin să fac un război cu celţii care mai erau pe acolo, în nord, dar de unde bani? Traian îi păpase pe toţi cu Forul lui, cu scutirile de impozit şi cu serbările de ani întregi. Aşa că am preferat să-i angajez la lucrări pe cei celţi recalcitranţi, să-i plătesc cu ceva bonuri de tezaur – tezaur care nu prea mai era, dar ce ştiau ei – şi să mai lungesc astfel pelteaua. La fel am făcut în Germania şi chiar în Africa. Toţi vecinii au fost mulţumiţi.
Pe literaţi i-am ajutat să scoată şi ei o revistă, ca să aibă unde să se certe între ei şi să mă lase cu pacea mea.
Şi cu iubirea mea, Antinous. Sper că nu vă gândeaţi la Vibia Sabina. Ea fuse şi se duse. Şi el fuse şi se duse. Înecat în Nil. Nu e bine să cercetăm cum anume, cine l-a impins, cine l-a ţinut cu capul sub apă doar doar o veni vreun crocodil. Dar n-a venit, aşa că după o oră l-am scos aşa întreg pe mal. Romanii sunt înţelegători din fire. M-au înţeles şi acum şi când goleam bărdacele cu vin de Cyprus. Aşa cum mă înţelesesem şi cu Traian, când mă luasem de paja aia a lui, vopsită blond, cu obrajii ca bucile străbunicii. De unde să ştiu eu că e femeie? Lasă că e loc pentru toată lumea.
Singura problemă am avut-o în Dacia. De la început, când încă împărăţea Traian. Eu şi cu Sura îi ţineam jurnalul lui Traian, căci el nu prea le avea pe astea cu stilusul. El era cu sabia şi cu chestia aia pe la fundul sclavilor tineri. Toţi aveam câte unul, doi pe lângă noi, că aşa se cădea, nu că ne-ar fi făcut mare plăcere. Şi era bine că scriam doi. Dacă se pierdea un jurnal, nu era nici o catastrofă, rămânea celălalt. Doar nu erau să se piardă amândouă. Cum am mai şti acum ce făcea Traian în fiece zi, pe unde trecu El, ce-i făcu lui Vezina şi mai ales fiului lui, Fuzzi şi cum o luă la Roma pe sora lui Decebal, o puse în haremul lui, de parcă eram pe timpul turcilor. Oricum, haremul lui mi-a revenit mie. O tempora o moriţ.”

Urmarea va urma când pot să mai traduc şi eu din preţiosul manuscris.