vineri, 25 aprilie 2014

Memoriul lui Hadrian – doi

20 noiembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – doi

    Să continui traducerea manuscrisului găsit la Baba din Talcioc. Am uitat să spun că aceasta este aceeaşi babă de la care am luat cele două frumoase coliţe tipărite în Canada, cu Regele Mihai, pe care le-am mai prezentat mai demult. Le vindea împreună cu nişte cărţi poştale ilustrate, primite de la fiică-sa şi m-am repezit să le iau şi bine am făcut. Nu le-am mai văzut pe nicăieri.
    Iar cât despre manuscrisul împăratului Hadrian, din ce în ce sunt mai convins că este aproape autentic. Mai ales când am citit pe ecran, căci eu doar atunci îl citesc întradevăr, că pomeneşte de turci. Cred că este cea mai bună dovadă a autenticităţii. Ce capsoman ar fi băgat o astfel de greşeală impardonabilă într-un fals? Niciunul. Doar Hadrian, cu perspicacitea-i arhicunoscută, s-ar fiputut gândi că o să vină un timp când femeile îşi vor găsi adevărata menire, adică să stea într-un harem bine organizat, cu sarcini precise pentru fiecare, să înveţe cum să aibă grijă de bărbatul care le asigură un acoperământ, o bucată de pâine şi un pahar de vin. Şi să nu fie expuse tentaţiilor. În Persia şi în secolul XXI se mai poate asigura o viaţă demnă femeilor. Fiecare bărbat poate să aibă grijă de 4 femei, iar dacă i-au rămas pe cap de la rude, poate să ţină şi mai multe. Cinste lor! Decât să facă centura ca să asigure o bucată de cozonac bieţilor copilaşi, mai bine să stea într-un haremuţ măcar aşa, vreo douăzeci de ani şi pe urmă să se apuce de meserie.
    De aici cotinuă Manuscrisul lui Hadrian, denumit de mine Memoriul lui Hadrian, spre deosebire de alte memorii, toate false, desigur, unele traduse şi editate de diferite somităţi, din autori care mai bine stăteau la cratiţă. Ufff!
    Da, mie, Hadrian, greu mi-a fost în Ţara aceea numită Dacia. Mi-a fost greu şi când m-am dus cu Traian în anul 101, anul pornirii războiului şi cât am aşteptat toată iarna deoarece am pierdut timpul aşteptând să se topescă zăpada aceea mare. Nimeni nu ne spusese că zăpada poate ajunge aici până la 6 coţi, vreo doi metri cum s-ar spune acum. Am găsit un sat golit de daci, cică Zavodava îi spunea, şi Marele Traian a dat poruncă să se facă aici, la marginea celor două castre îngemănate, un adevărat palat, cu încălzire centrală, pe lemne. Încet, încet, veniră şi dacii şi dăcoaicele mai ales şi mai aflarăm şi noi veşti. La 20 de mile mai spre est dacii construiseră un troian lung de câteva mile, chiar în drum, de nu mai putea trece nimeni şi nimic. Cât era el de neînfricat, Traian stătu mult în cumpănă ce să facă. După ce lurăm câţiva daci la puricat, aşa cum fac romanii, ştiinţific, ne-am convins că nu e de glumă şi că trebuie să aşteptăm primăvara. Traian trimise totuşi o ceată de 20 de soldaţi din aceia din Pirinei, învăţaţi cu zăpezile mari. S-a întors unul singur, cu limba tăiată şi cu ochii scoşi. Nu ne fu de nici un ajutor, nu ştia nici să scrie, reuşea doar să deseneze ceva care semăna cu un grup de spânzurători. Tare se enervă Traian şi făcu semn unui centurion mai bătrân către un stejar din apropiere. Acesta îl luă pe pirineian şi îl săltă cu o frânghie pe după o creangă mai înaltă. Nici nu ţipă, se ţinu bine şi muri repede. Încă o problemă rezolvată de marele Traian. Dacă o ţinem tot aşa o să avem drumul marcat la întoarcere. Care ne-om întoarce. Cu femeile dace treaba mergea bine. Se făcea şi coadă la ele pe seară. Ocupaseră o casă din acelea cu şiţă pe deasupra, casă ce fusese părăsită. Şiţa asta este ca o scândură, dar mică de un cot şi făcută prin despicarea trunchiului de copac cu un ic. Şi nu erau rele femeile astea, erau bune de tot, de-şi făcură toţi calcule cam cât ar lua pe ele la Roma. Doar că peste zece zile femeile dispărură toate şi ne lăsară pe toţi scărpinându-ne cu amândouă mâinile între picioare. Ţipa noaptea tot castrul de urlau şi lupii din pădure. Aşa belea ne aduseseră femeile astea, că ne venea să fugim până la Danubius şi să ne răcorim instumentul în copcile făcute de pescari. Mare noroc am avut cu un dac bătrân şi şchiop, care ne aduse o alifie cu mentă şi sulf, cu care ne dădeam toţi. Acum dacul ocupa casa femeilor şi coada era şi mai mare. Dar dacul nu făcea parte din nicio fundaţie caritabilă, nici nu era de la vracii fără frontiere. El cerea câte un denar de argint pentru cât puteai să iei cu un deget. Ce să facem, am scos toţi denarii noştri, cu care soldaţii trebuiau să-şi ia casă, vacă şi nevastă şi am luat unsoare. Ce bine ne simţeam acum! Iar dacul cel bătrân, şchiop şi chior, că între timp cu ajutorul lui Traian ajunsese şi chior, pleca în fiecare seară cu săculeţul cu denarii noştri şi venea dimineaţa cu unsoarea cea liniştitoare, pusă în scoarţă de brad. Iar dacii, cu banii noştri cumpărau din Drobeta, sau chiar din Serdica, catapulte, săbii, praştii şi ce mai găseau. Şi toate la negru, bineînţeles. De mâncat aveam, în fiecare dimineaţă plecau zece arcaşi, din care se întorceau cinci, dar cu câte o căprioară pe umăr fiecare. Nu se ştia niciodată unde erau ceilalţi cinci. Ba că au fugit, ba că i-au mâncat lupii cei mari de care era plină pădurea, ba că i-a luat ursul sub braţ. De daci nimeni nu mai auzise nimic. Şi aşa trecu toată iarna, până veniră şi apele cele mari, de nu mai rămase din castre decât palatul lui Traian, cel pe care cei din Zăvoi l-or găsi în cimitirul lor.
    Cumplite timpuri. Cum or putea să trăiască dacii pe aici, nu ştiu. Ne-a trecut şi mâncărimea, s-a dus şi moşul şi n-a mai venit, au venit carele cu mâncare de la Drobeta, ostaşii s-au spălat şi ei în sfârşit, spălătura de primăvară, cum se zice, aşa că ne mişcarăm către Tapae, locul dintre ape. Aşa credeam noi

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire