Memoriul lui Hadrian – patru

23 noiembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – patru

Cotinuă Manuscrisul lui Hadrian, manuscris găsit de mine în Talcioc şi numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de alte memorii, toate false, desigur, unele traduse şi editate de diferite somităţi, care mai de care, traduceri din autori ce mai bine se ţineau de toartele cratiţei.

Să plec la Sarmisegetuza, la Rex Decebalus, cel care ne-a dat atâta de furcă. Să mai duc şi tratative cu el, să-l conving să depună armele, să-şi dărâme toate cetăţile, să accepte garnizoane romane, să plătească întreţinerea acestora, să ne înapoieze prizonierii, ba chiar şi pe acei cetăţeni romani ce se refugiaseră în Dacia şi nu numai pe cei din ultimii ani dar şi pe aceia care erau încă din timpul lui Domiţian plecaţi, care aveau familii. Traian voia să-l distrugă şi pe Decebal, nu numai Dacia. Şi mai voia să-şi trimită fratele, sora şi cei doi copii la Roma, să înveţe latina cică. De parcă nu ştiau ei de toate, cu atâţia profesori câţi aduseseră şi de la noi şi de la greci. Palatul lui Decebalus, cel aflat se spune la câteva sute de paşi de cetate, devenise aproape o Academie. Şi mai aveau şi Atelierele, cele mai mari ateliere din afara Imperiului. De aici ieşeau zilnic zeci de căruţe pline de arme, care se răspândeau la toate cetăţile lor, ba mergeau şi la sciţi spre est şi spre germanici în nord.
Grea sarcină mi-a dat Traian, dar am luat-o cu plăcere. Mă interesa Dacia. Când eram la Roma am cunoscut o sclavă din Dacia, care numai despre pădurile şi poienele Daciei îmi vorbea. Ba l-am cunoscut şi pe un dac, Fuzzi zicea că îl cheamă, se lăuda cui voia să-l asculte şi să-l creadă că este fiul lui Vezina, vărul lui Decebalus. Un palavragiu. Acest terchea-berchea să fie fiul lui Vezina, şi care să-i fi promis că dacă învaţă bine la Roma, îi face o cetate cadou?
Ca să ajung la Sarmisegetuza îmi trebuia o escortă, îmi trebuiau şi daruri totuşi, simbolice, dar trebuiau. Mai trebuiau care cu alimente şi mai ales un dac, doi care să ştie şi latina. Întâmplarea a făcut să rezolv uşor această problemă. În pădurea de la sud de palat se aciuiaseră câţiva daci, ale căror intenţii nu ne erau prea clare. Dar mai aveai nevoie de una, de alta, te serveau imediat, ieftin şi repede. Învăţaseră bine şi latina pe care o vorbeam noi la Roma, nu numai latina plebee, pe care o ştiau cam toţi dacii. Îi bănuiam că sunt spioni de-ai lui Decebalus, dar nu ne deranja. Am trimis după doi din ei, care păreau nişte taraboşti mai mici şi le-am spus că vreau să ajung la Decebalus, cât mai repede. S-au uitat unul la altul, mi-au cerut tăbliţa de identitate, de parcă acum mă vedeau prima oară şi mi-au spus că trebuie să vorbească cu şeful lor. A doua zi au venit cu şeful. Am rămas mut de uimire. Era o femeie. Blondă, cam grăsuţă după gustul meu, cu un decolteu generos de tot şi cu un accent curat de Via Appia, de pe centură. M-a luat tare.
- Salve Hadrian, viitor Imperator!
- Lasă linguşelile, ştiu cine eşti.
- Eu ştiu şi ce o să fii, Mărite Hadrian.
- Ştii atunci şi ce vreau să-ţi cer, nu-i aşa?
- Sigur Mărite. Când pornim?
- Trebuie întâi să facem rost de care, de mâncare, de …
- Toate sunt pregătite. Marele Decebalus a dat deja dispoziţie ca tot drumul să vă fie asigurat.
A trebuit să-l las pe Sura să continue descrierea marilor fapte de arme ale lui Traian, din ce auzea şi el de la ostaşi, de la prizonieri, de la dacii de prin jur, care începuseră să se obişnuiască cu noi, la fel şi noi cu ei. I-am spus să le scrie în două exemplare, unul să mi-l trimită mie la cenzurat. Unde am ajunge fără cenzură? Ce ar citi urmaşii Romei? Fapte nesemnficative, altele care nu ar trebui să ajungă nici măcar sub privirele copiilor, de istorici ce să mai vorbim. O scriere trebuie bine verificată, corectată, adnotată, trebuie dat şi B.T.-ul pe ea. Şi nu orice terchea-berchea trebuie să scrie. Întâi trebuie să dea probe de fidelitate faţă de împărat, faţă de familia acestuia. Am mai avut probleme cu familia Cornelia şi nu vrem să se mai repete.
Această femeie ciudată, trimisă cu împuterniciri depline şi ea, de către însuşi Decebalus, mie nu-mi mirosea bine, dar nu aveam ce face. Am aflat repede cine este. Era prima metresă a lui Decebalus, funcţie foarte importantă în Dacia, ca de altfel în toate împărăţiile. Şi nu numai atât. Se pare că a fost şi ministru al Turismului în guvernul dac, cel ce fusese condus de Bocius, cel mai prost prim-ministru din jurul Imperiului Roman. E adevărat că tot Decebalus îl pusese, dar asta pentrucă luase menţiune la cosit când era în clasa a patra şi erau puţini cei care ajungeau până aici. Pe el se bazase şi Traian, adică pe prostia lui proverbială, când a hotărît să cucerească Dacia. Decebalus însă, minte ascuţită şi bun organizator, l-a făcut căzut pe Bocius, într-o seară când se întorceau de la o aniversare cu vin de Maris şi lăutari tocmai de pe Indus, trimişi plocon de către Pacorus, regele parţilor.
Nuţia, căci aşa o chema pe femeia cea trimisă de către Decebalus, mai deţinea şi funcţia sacerdotală de Prima Fufa, funcţie râvnită de multe doamne din anturajul lui Decebalus.
Am avut o discuţie intimă cu Nuţia, după care am stabilt şi tariful ei obişnuit, căci după cum mi-a şoptit,
„- Pecunia non olet – hi, hi, hi.”
Traian mă grăbea, aşa că în trei zile eram cu sacii în căruţe. În faţă mergeau pedestraşii, cu steagurile uşoare ale celor zece cohorte ce luaseră parte la război. Erau urmaţi de cavalerie, apoi de douăzeci de daci pe cai, aduşi de Nuţia, care se repezeau înainte din când în când, să se asigure că totul este în regulă. Apoi urma carul în care stătea Nuţia, apoi carele trase de boi cu mâncare, cu sare, cu corturi, cu sape, cu topoare, cu armament mediu, cu butia cu vin alb şi cea cu vin roşu. Urmau caii de rezervă şi iar pedestraşi. În carul în care flecărea Nuţia am pus şi un scrib mai isteţ, ce nota locurile pe care aceasta i le arăta şi distanţele măsurate cu un pasometru, o invenţie grecească, ce era cuplat la o roată a carului. Seara, când făceam popas încropea o hartă, ce avea să ajungă Tabula Dacica Traiana. Aveam o pauză la jumătatea zilei, când se aduceau, nu ştiu de unde, nişte ştergare lungi de 30 de coţi, albe sau înflorate chiar, pe care se puneau coşuri cu mâncare. Din ele îşi lua fiecare ce voia. Eu, Nuţia şi încă vreo zece romani de ai mei şi daci de ai ei, aveam ştergarul nostru separat şi câte un coş pentru fiecare. Ca să fiu sigur că nu vom fi otrăviţi, schimbam coşurile aşa la întâmplare iar pe Nuţia o îmbiam să ia şi din mâncarea mea. Nu s-a codit niciodată. Şi nici nu ţinea vreo cură de slăbire, ca ţiitoarele din Roma. Băga în ea tot ce vedea mai bun, fără nici o reţinere. Doar la călărit nu se pricepea prea bine, abia se putea urca pe cal, dar erau destui care se repezeau să o ajute. Aveam senzaţia că de fapt ştie foarte bine să călărească şi că de fapt îi plăcea să se fandosească.
Seara ne opream la câte un fel de castru, din acelea care erau făcute special pentru a asigura paza împotriva cetelelor de fugari de prin toate războaiele şi pentru întreţinerea drumurilor. Puneam carele în cerc şi ridicam corturile. Ne spălam toţi în râul cel mai apropiat, aşa ne învăţaseră dacii şi iar ştergare, iar mâncare, deshămarea cailor şi a boilor, dacii le dădeau de mâncare şi lor, doar eram invitaţii lui Decebal, apoi scoaterea cănilor, umplerea lor cu vin şi datul peste cap. Ritualul se numea la daci “Na cana, ia cana”, o amintire din cine ştie ce timpuri. Apoi nişte femei veneau de luau ştergarele, râgâiam toţi mulţumiţi şi ne băgam în corturi. Nuţia venea pe la mine, să facem planul pentru a doua zi, să-mi dea tainul şi să-i dau tainul. O palmă, două peste poponeţurile ei multilateral dezvoltate încheiau cu bine ziua.