Memoriul lui Hadrian – cinci

28 noiembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – cinci

EADS-ul, acea firmă ce înhaţă miliardul de euroi de la guvern şi care nu a făcut până acum decât să încurce secolele şi erele istoriei României, îi dă înainte cu romanii care au cucerit Dacia în secolul doi înaintea erei noastre. Oare dacă le spun că sunt proşti, credeţi că se supără? Sau poate doar ne testează guvernul, să vadă dacă pot cere chiar mai mult, spunând minciuni peste minciuni. Cât despre postul Realitatea, ce să mai zic, dacă le dau bani, ar pune orice pe post. Reclama sufletul comerţului? În cazul ăsta clar că nu. Doar îşi bat joc de români.

Şi aici cotinuă Manuscrisul lui Hadrian, manuscris găsit de mine în Talcioc şi numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de alte memorii, toate false, bineînţeles, unele traduse şi editate de somităţi pentru care am o oarecare stimă, dar care traduceri sunt din autori ce mai bine se ţineau zdravăn de toartele cratiţei, să nu cadă în ea sau să se dea pe spate când nu le cere nimeni.

- Oooo, ohoho, Hadrian, să-ţi crească falxul tău cel minunat. Să ajungă atât de mare încât strănepoţii tăi cei lăudăroşi să-l pună pe un piedestal, acolo lângă Sitidava, să stea în calea tuturor vânturilor realităţii. Fie-i memoria nestinsă lui Nicolae Adam, Sculptorul Prim al Sitidavei. Larii să-ţi dea cearceafuri mari şi un sac de dormit triplu.
Trebuie să recunosc. Nuţia ştia unde să mă gâdile. Îi recunoşteam meritele care au dus-o la funcţia de Prima Fufa. Am auzit că Decebal voia într-un timp s-o pună chiar Primă Ministreasă, dar Vezina, care era şi Primar Metropolitan al Zonei celor Zece Cetăţi, a spus că nu e bună nici să spele pe jos drumul sacru din Sarmisegetuza. Nu te puteai certa cu el. Dar falxul meu? Decând am eu falx dacic?
Sac de dormit triplu? La ce s-o fi gândit? O fi aflat ceva de Antinous, de iubirea mea de pe malurile Nilului? Sau poate voia să … Nu poţi să şti ce e în capul unei Prime Fufa.
La 5 mile de fostele cetăţi gemene Tapae şi de multele valuri ce încă se vedeau, Traian pusese să se ridice, pentru siguranţă, un castru pe malul râului, ca să nu le mai treacă prin cap dacilor să ocupe vechile locuri. Legionarii îşi şi făcuseră terme, un circ unde să se antreneze şi să se distreze şi în glumă spuneau că asta este Sarmisegetuza lor. Gândindu-mă mai bine le dădeam dreptate. Dacă asta ar fi Sarmisegetuza de acum înainte, nimeni nu şi-ar mai aminti de cea a Dacilor. Bună ideea. Şi ar mai trebui să se şi scrie, aşa cu litere de 10 coţi pe dealul din apropiere, ca să nu uite nimeni. Să se scrie cu brazi cred că ar fi cel mai bine.
Tabăra am făcut-o ceva mai jos, la Demsudava, un centru de oracole al dacilor. Am pus şi eu să se ridice acolo un templu zeului Marte, ocrotitorul meu. Dar am adus ofrande şi celorlalte zeităţi de pe acolo, nu se ştie niciodată care te poate ajuta mai bine. Traian era de părere să dărâmăm toate templele dacilor, aşa ca răzbunare pentru ce făcuseră în Moesia. I-am spus mai demult că avem destul timp pentru dărâmat temple, acum să ne ocupăm de cetăţi. De aici drumul era lat, era drumul cel mare al apulilor, care ducea la capitala lor, Apulum şi la Ranisstorum, cetatea cea puternică la care nu a ajuns nici un roman. Şi tot pe aici mergea drumul la Germisara, unde până şi demnitarii din Roma îşi trimiteau soacrele la băi, plătind bani buni dacilor. Dar făcea. Se spunea că atunci când se întorceau de acolo, aveau limba doar pe jumătate. Se pare că apa aceea puturoasă le încleia limba şi se depunea piatră pe ea, de nu puteau să mai cicălească pe nimeni. Am întrebat-o pe Nuţia dacă e adevărat. S-a uitat lung la mine, de jos până sus, ostenind cu privirea aşa pe la jumătate, şi-a suflat nasul delicat cu două degete, le-a şters pe funduţul drept şi a grăit
– Păi dacă aşa îţi spuseră popii, atunci aşa e. Dar tu nu poţi să scurtezi singur limba soacrei? Sau să-i înfigi nişte ghimpi de salcâm. E la fel de eficient şi cu mult mai economic.
Da, avea o gândire economică Nuţia. O apreciam. O să dau o decizie să fie trecută în Memoriu. Merită.
Tocmai voiam să plecăm pe drumul Germisarei, către Sitidava şi de aici pe valea Sarcetiei, în sus către Sarmisegetuza, când popii de la oracole se agitară tare, o căutau pe Nuţia să-i spună nu ştiu ce veşti sau poveşti urgente tare. Nuţia cotcodăci vreo jumătate de oră cu ei, apoi veni la mine
- Mărite, trebuie să mai rămânem două zile aici. Au primit veste că vine chiar Chiorul, cel mai mare chior al nostru, al dacilor şi nu vine singur vine chiar cu Vezina şi cu fiul lui, Fuzzi. Vin să te vadă şi să rezolve totul.
- Să rezolve totul? Dar ce sunt ei, regi, ai?
- Nu mărite, poate nu sunt chiar regi, dar Chiorul este şeful tuturor preoţilor noştri, este Marele Preot, de care ascultă şi Măreţul Decebalusul, iar Vezina, cred că ştii foarte bine, este Rex Costidavensis, regele Costidavei, al treilea oraş al nostru ca mărime şi primar al zonei Metropolitane al celor zece cetăţi centrale. Când nu este disponibil Decebalusul, el conduce tot regatul dacilor.
Poate era mai bine să vorbesc cu Chiorul şi cu Vezina înaine de a avea întrevederea hotărîtoare cu Decebalusul. Aş şti până unde să merg cu solicitările noastre.
Pe de altă parte cred că şi ei voiau acelaşi lucru. Deci este clar. Era mai bine să aşteptăm aici, lângă Demsudava, aveam mâncare, aveam apă, aveam oracole de la care să mai aflăm ce se mai întâmplă prin lume.
- Bine Nuţio, o să aşteptăm poate pe aici.
Popii se buluciră toţi spre ieşire, cu spatele înainte, bineînţeles. Se pare că ştiau latina foarte bine, nu au mai aşteptat să le traducă cineva ce-am spus. Soldaţii, când aflară, se bucurară şi ei tare şi se duseră cu toţii, aşa încolonaţi şi bătând din scuturi, să se închine la un oracol mai aparte, unde slujeau un fel de vestale foarte amabile. Eu eram mulţumit cu Nuţia cea talentată.









Construcţia templului închinat lui Marte începuse deja, dacii aveau ca şi noi, ca şi grecii, o metodă simplă. Templele care nu aduceau un venit substanţial pentru vistierie erau declarate în faliment, erau demontate iar bazele, coloanele, ţiglele sau şiţa, boiandrugii şi toate blocurile de piatră erau sortate, însemnate şi apoi reutilizate la alte temple care se spera să fie mai sficiente. Preoţii ori se recalificau ori erau alungaţi.
Am dat o raită pe la fermele de vaci negre, specifice locului, cele cu coarne mari, lungi şi răşchirate tare. Am aranjat să-mi vândă şi mie vreo 50, să-mi fac o mică cireadă acolo în estul Romei, unde tocmai achiziţionasem un loc. Aveau un lapte gras cum nu văzusem prin alte părţi. Mi-au spus că le trebuie multă apă, le place să se tăvălească în noroi. La ferma pe care voiam s-o fac în Tibur aveam apă din belşug. Oricum voiam să fac şi o alee întreagă de arteziene în faţa vilei ce aveam s-o ridic, Villa Hadriana. Îmi mai trebuiau şi 100 de oi, auzisem că sunt unele pe aici oi cu 6 sau chiar cu opt ţâţe. Nuţia când a auzit ce vreau, s-a uitat cruciş către mine şi m-a întrebat cam de câte ţâţe am nevoie, că îmi dă ea, dar în rate. Nu poţi să discuţi serios cu ea. Sau cine ştie, poate are dreptate. O să mă gândesc, dar acum mă doare capul. Sau fundul? Voi vedea.