Memoriul lui Hadrian – şase

1 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – şase

Mai cotinuă Manuscrisul lui Hadrian, manuscris găsit de mine în Talcioc şi numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de alte memorii, care de care mai false, bineînţeles, unele traduse şi editate de somităţi pentru care am chiar ceva stimă, dar care traduceri sunt din autori ce mai bine se ţineau zdravăn de toartele oalei, să nu cadă în ea sau să se dea pe spate şi să li se belească tutursla cea grasă.

- Luminate, repede, pune-ţi izmenele alea lungi şi cu şnur roşu cu alb, ia-ţi sabia aia lungă şi hai s-o ştergem repede de-aici că suntem atacaţi.
- De cine? A venit Vezina?
- Ce Vezina? Sunt tâlharii ăia de iazygi. Nu le mai ajunge sudul Panoniei, mai vor şi sudul Daciei. Doar voi romanii i-aţi adus pe aici.
- Nuţio, lasă vorba-ţi proastă pentru discuţiile cu Vezina şi cheamă-ţi repede oamenii de unde-or fi, că trebuie să atacăm împreună, dacă e aşa, nu să fugim.
- Păi sunt toţi aliniaţi afară, îţi aşteaptă ordinele. Şi dacii şi romanii. Au vent şi preoţii din Demsudava. Sunt luptători buni, nu te uita la boarfele puturoase de pe ei.
- Sura, cheamă-i pe romani să aibă grijă de centru, unde sunt carele. Iar tu Nuţia spune-le dacilor tăi să intre în pădure şi să-i înconjoare pe acolo. Cavaleria în dreapta. Şi repede. Daţi din trâmbiţele alea odată. Hai şi noi în spatele cavaleriei, pe dealul ăla, să vedem ce se întâmplă, că s-a luminat deja.
Se auzi un tropot surd prin prejur.
Cavaleria şi pornise. Şuierături, pocnete anunţau arcaşii şi romani şi daci, dar şi pe iazygi. Ba şi nişte suliţe lungi de 3-5 picioare se înfipseră în căruţe. Noroc că animalele de la ele fuseseră puse la adăpost în nişte grajduri de-ale preoţilor, care le dăduseră şi ovăz dar şi apă. Se auzeau distinct doar înjurăturile preoţilor, care pomeneau sau chemau în ajutor toate zeităţile pământului. Doi romani se apropiară de mine târând un iazyg cam hăbăuc.
- L-am prind destul de viu, Luminate Hadrian şi ştie şi latina.
- Da, ia spune bă ce căutaţi voi aici, nu aveţi protocol încheiat cu noi?
- Nu ştiam că sunt romani pe aici. Ştiam că i-aţi învins pe daci şi am venit şi noi să luăm ce mai găsim prin temple. Preoţii ăştia din ce le iei, de-aia au mai mult.
- Tu ce funcţie ai de le ştii aşa pe toate ?
- Sunt şef de horduţă, Luminate. Alambic mă cheamă.
- Frumos nume, Alambic. Ia tu trompeta asta şi suflă din ea către ai tăi să înceteze imediat lupta, până nu vă văd pe toţi înţepeniţi în vârful copacilor ăstora iar pe tine cu trompeta înfiptă bine în fund.
Alambic luă o trompetă şi dădu drumul la nişte şuierături groaznice. Alte şuierături asemănătoare îi răspunseră de peste tot. Încet, încet se făcu linişte. Mai strigă ceva Alambic, probabil în sarmata lui de baltă şi, apărură şi iazygii, descumpăniţi de întorsătura pe care o luase lupta.
- Tutursla mamii voastre, v-am spus să vedeţi de nu-s romani pe aici şi voi m-aţi dus chiar în tabăra lui Hadrian. Ce-i spun eu lui Turtăcot, şeful meu cel mare când ne-om întoarce?
- Ei, nu cred că vă mai întoarceţi voi vreodată în Panonia. Aici o să rămâneţi.
- Mărite Hadrian, Luminăţia Ta, Fie Împărăţia Ta mare, avem copii, avem hareme, cine le mai dă să sugă?
- Nuţia, înţeleapto, ce mă fac cu hoţii ăştia ?
- Păi eu zic să-i lăsăm aici la Demsudava, să aibă popii de aici ceva ajutoare.
- Adevăr grăieşte Prima Fufa, că nici nu te văzui în înghesuiala asta.
- Alambice, nu te întinde prea mult că popii ăştia odată îţi fac tutursla şniţel. Şi ştii cine vine mâine pe aici ? Prietenul tău Fuzzi, fiul lui Vezina, cel care te-a lăsat fără hareme la Roma, când ţi le-a câştigat la ţintar.
- O, Zei şi Zeiţe, pedeapsă mare pe capul meu zevzec. Cine m-a pus atunci să joc ţintar cu clondirul de Chios în faţă? Şi cine m-a pus să bat drumul până aici? Îmi trebuiau mie mătăniile popilor ăştia, chiar dacă sunt de aur?
- Preacurată Nuţia, popii tăi au mătănii de aur? Ştiam că la voi aurul trbuie să-l aibă doar Vistiernicul Şef.
- Aşa este. Nici nu cred că sunt de aur. Ia daţi mătăniile alea să mă uit eu mai bine la ele. Hai, hai, grăbiţi-vă. Dar spiralele alea mari de pe braţele voastre, din ce sunt? Din bronz?
- Da, din bronz sunt toate, Precurato. Dar le-au frecat vestalele, de-aia lucesc aşa.
- V-au frecat vestalele spiralele? Da’ rău au ajuns. Ia daţi-le încoace, să rămână la mine până vine şi Primarul Vezina. Şi voi luaţi Iazygii ăştia şi aveţi grijă să nu lipsească niciunul până când îi arătăm Primarului.
- Da, să trăiţi Preacurato !
- Aşa, aşa.

Cu multe m-am lămurit eu din Manuscrisul lui Hadrian până acum. M-am lămurit de unde vine obiceiul cu şnurul roşu şi alb de şi-l pun fetele între piepţi, m-am lămurit şi cine a inventat şniţelele şi cum se fac şniţele din tutursla cea grăsuţă şi de unde vine cuvântul cel sfânt de alambic, acea maşinărie grozavă ce transformă prunele, zarzărele, caisele şi ce mai creşte pe lângă casa omului, în licoare zeiască ce te face să fi deopotrivă cu ei şi la bine şi la rău. Şi m-am mai lămurit şi ce frecau toată ziua vestalele la popii ăia jegoşi. Si câte n-oi mai învăţa, că aşa e omul, dornic de cunoaştere.