Memoriul lui Hadrian – şapte

2 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – şapte

Şi cotinuă Manuscriptul lui Hadrian, manuscript găsit de mine în Talcioc, raiul colecţionarilor de pretutindeni şi numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de alte memorii, memoriaşe şi memoriuri, care de care mai false, bineînţeles, traduse de somităţi pentru care chiar am stimă, dar care traduceri sunt din autori ce mai bine se ţineau zdravăn de coada tigăii, să nu cadă în ea sau să se dea pe spate şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză.

Pax Romana. Era pace în Demsudava. Pace ca peste tot în Marele Imperiu Roman. Pax Romana versiunea beta era instalată şi în Dacia. Iazygii erau la cheremul popilor, care-i şi puseseră la treabă, la arătura de toamnă, legaţi de gât cu frânghii groase de cânepă şi mânaţi chiar de Alambic, ale cărui gânduri necurate o luau mereu razna prin prejur. Vezina întârzia, aşa era când suita-i mare se băga în toate cotloanele satelor împinsă de către Fuzzi, cel plin de idei nu totdeauna fericite. Căuta şi el ceva fete mai acătării, tocmai se făcuseră trei locuri disponibile în haremul de lângă Sulidava. Spre mirarea curtenilor lui taică-său, Vezina cel Mare, Sulidava prospera. Nu era o aşezare mare, dar ajunsese un loc către care se îndreptau toţi cei cu idei năstruşnice şi toţi artiştii celor Zece Cetăţi.
Fuzzi le făcuse la fiecare breaslă de artişti câte un sat cu unul sau două turnuri în mijloc, cu o mică garnizoană care mai punea parul pe ei când se certau prea tare, dar care le asigura şi ceva mâncare, adusă de ciobanii ce-şi păşteau oile şi vacile pe întinsele plaiuri crăieşti de prin prejur sau chiar prin păduri. Lumea era mulţumită. De n-ar fi fost războiul cu romanii, pornit de Decebalus peste Istru, cu gând să ocupe totul până la munţii Hemus, toate ar fi mers din plin. Negoţul era mai bun ca niciodată, banii romani circulau peste tot, indiferent unde erau bătuţi. Ba lumea se înghesuia şi la monedele din Tassos, cele mari şi cu Hercule pe o faţă, din argint garantat de stat. Şi din acestea se bătuseră şi în Dacia şi în Celţia cea lungă, ba chiar şi în Sciţia. Străchinile fine, subţiri, din lut negru de Cyprus, uşoare ca o pană, erau aduse din cetăţile de la Istria, Tomis, Olbia, ba chiar şi din Messembria. Boluri de sticlă, veneau tocmai de la Roma, până când Măreţul Decebalusul a înfiinţat marile ateliere de la Sarmisegetuza, cu meşteri romani, greci şi sirieni. Ba şi nişte parţi se învârteau pe acolo, dar nu se prea ştie cu ce scopuri.
De n-ar fi fost ambiţiile lui Decebalus. Sporovăiam cu capul în poala largă a Nuţiei, în timp ce ea mă ţesăla cu un pieptene din acela dacic din os de vacă, făcut special pentru păduchi. Trebuia să fiu tare atent dece se putuse Decebalusul lipsi un timp atât de îndelungat de serviciile ei. Trimisesem cercetaşi repezi ca să ştiu pe unde se află Vezina cu ai lui. Erau între Uroidava şi Devadava, cetăţi foarte frumoase şi puternice, practic inabordabile. Mai aveau un pic de mers. În loc să se grăbească, ei urmăreau funcţionarea minelor de bazalt de acolo, cică pentru nişte sanctuare noi. De sanctuare le ardea lor acum? Cine ştie ce arme noi mai pregăteau, care să shimbe cursul implacabil al istoriei.
Meditam, meditam, iar Nuţia strivea delicat între dinţişorii ei păduchii pe care mi-i strânsese cu grijă. Dacă nu aş fi cunoscut-o aş fi zis că era vorba de dragoste pură, dar aşa trebuia să am cuţitul la îndemână. În fond şi ea avea pe sub fuste un falx aşa mai micuţ, îmbrăcat în piele de mistreţ şi atârnat de brâu.
Chiar aşa, uite, dacii ăştia aveau nişte porci micuţi, parcă erau nişte jucării păroase, nici nu puteau fi tăiaţi decât în al doilea sau al treilea an. S-ar putea face o afacere cu exportul de porci din Latium în Dacia. Ei preferau să meargă la vânătoare şi să înţepe ceva mistreţi de care erau pline pădurile. După ce le adunau sângele şi le scoteau maţele, îi puneau în groapă de jar, cu burta umplută de ierburi aromate. Într-o zi, cât stăteau acolo, nici nu mai aveai nevoie de cuţit, atât de fragedă era carnea. Maţele erau spălate, întoarse pe dos, rase cu un cuţit să le scoată colesterolii, puse la vânt şi umplute cu carne şi slănină tăiate mărunt. Puneau şi ierburi, numai de ei ştiute, doar menta şi busuiocul le-am recunoscut. Odată umplute, le puneau la fum de cetină de brad cam trei zile şi pe urmă ţineau cu lunile.
Lucrările la villa mea de lângă Roma mergeau bine, vacile cele negre erau şi ele pe drum, abia aşteptau să se scalde în bazinul pe care îl construiam în faţă. Toate mergeau bine, dar Vezina întârzia şi Traian nu ştiu câtă răbdare mai avea. Mereu dispărea căte un soldat roman, toţi spuneau aşa mai ferit că ar fi dezertat la daci, dar nu puteam să fiu sigur. Puteau să fie şi luaţi prizonieri de către aceştia, trataţi aşa cum tratează dacii prizonierii, adică lăsaţi fără câte un ochi, fără o boaşe, două, de abia ajungeau la tabără să ceară camarazilor să-i omoare. Orice ar fi fost, dacii erau şi ei bine informaţi asupra mişcărilor noastre.
Împreună cu Nuţia am făcut inventarul lucrurilor de preţ luate de la popi. Deocamdată le-am făcut juma-juma, mai văd eu cum se poartă ea. Pentru Imperiu oricum voiam să iau tot tezaurul dacilor, nu numai câteva biluţe găurite şi câteva sârmuliţe încolăcite.
Traian era ocupat la Dierna cu un sirian, Apolodorus, ce se dădea mare arhitect şi care-i propunea nici mai mult, nici mai puţin decât să construiască un pod peste Danubiu la Drobeta. Lucrările ar fi durat trei ani şi doar picioarele podului ar fi fost de piatră. Restul din lemn. Nu ştiu la ce ne-ar trebui un pod aşa mare şi atât de scump. Mai ales că şi barbarii de daci şi de iazygi ar fi putut trece pe el în sens invers. Până acum ne-am descurcat foarte bine cu podurile făcute peste fluviu din bărci legate bine între ele, peste care se punea o punte de scânduri. Apolodorus făcuse şi două machete, una era la Dierna în castru iar alta fusese trimisă la Roma, ca Senatul să ştie pe ce dă banii. Cei din Senat mai voiau două oferte, ca să fie licitaţia corectă în scripte. Traian le-a tăiat-o, că se va face prin atribuire directă, către un consorţiu romano-sirian, cu Apolodorus şi cu Traianus însuşi ca principali acţionari. Trebuia să fi văzut cu câtă repeziciune s-a votat proiectul şi s-au scos banii din vistierie. Util sau inutil, podul mergea înainte. S-a deviat Danubiusul, profitând de o insulă ce apăruse cu douăzeci de ani înainte şi de faptul că fusese o vară săracă în ploi şi nivelul apei era scăzut. Au ieşit din apă până şi vreo treizeci de nave eşuate, precum şi picioarele unui alt pod, de lemn de data asta, făcut cine ştie când şi cine ştie de către cine. Traian a ridicat multe rugi către Jupiter Optimux Maximus şi acesta s-a îndurat şi l-a ajutat. Şi atunci când podul nu era nici la jumătate, Traian a ridicat Tabula Traiana, să se vadă de pe amândouă malurile şi mai ales s-o vadă legiunile romane când vor trece pe lângă ea.