Memoriul lui Hadrian – opt

4 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – opt

Talciocul din cartierul Pantelimon al Bucureştiului, raiul colecţionarilor de pretutindeni a fost distrus de un primar ce n-a ştiut decât să pună iar într-un parc, în Parcul Florilor, tot din Pantelimon, oribila statuie «1907» ce stătea în Obor ca un moţ mare lângă un WC în care îţi era şi frică să intri şi să plătească nişte aşa zise fântâni de cel mai prost gust una lângă fostul Electroaparataj şi alta la Moşilor colţ cu Eminescu. Bani aruncaţi. Sunt din aceeaşi serie cu Ţeapa de la Palat. Şi a mai plătit o aşa zisă fântână fără apă la capul tramvaiului 14, la mine în centrul Bucureştiului, la nici 10 km de Universitate, lângă Cora, acea parcare mare care are în fund, după ce mergi vreun sfert de oră pe jos, un magazinaş făcut în locul Fabricii Granitul, cea aducătoare de silicoză. Noroc că mai sunt resturile fabricilor Neferal şi Acumulatorul, al căror fum nu mai există acum, dar există praful de pe zecile de hectare din împrejurimi, ce mai ajută la creşterea mortalităţii infantile în sectorul 2. Noroc şi că sunt ceva cimitire prin prejururi, aşa că nu avem a ne plânge. Tot aşa nici Don Primar fără de prihană şi mai actual şi don general-pen’ce. Cred că banii de pe aceste oribilităţi şi de pe construcţia care a luat locul Oborului, ar fi ajuns pentru un metrou subteran, teran sau aerian, uşor sau greu, din Pantelimon până la Universitate.

Iar cotinuă Manuscriptul lui Hadrian, manuscript găsit de mine în Talciocul de acum decedat şi numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de toate memoriile, de doi baiţi sau de doi terabaiţi, care de care mai false, fără nici o îndoială, traduse de somităţi pentru care chiar am avut stimă, dar din autori ce mai bine se ţineau zdravăn de coada tingirii, să nu cadă în ea sau să se dea pe spate şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză.

Noaptea mi-am pierdut-o cu Nuţia. Eu vorbeam, ea scria. Am pus pe papirus toate condiţiile înrobitoare pentru Decebalus. Când mă gândeam prea mult, Nuţia îmi sugera câte ceva şi eu aprobam. Parcă eram două jumătăţi de măr proaspăt tăiat. Papirusul a ajuns de trei coţi şi eram satisfăcut. Niciun dac nu ar fi acceptat aşa ceva. M-am culcat mulţumit şi Nuţia, după ce s-a uşurat în spatele cortului a venit şi ea să mă încălzească. Am adormit greu, m-am tot gândit la Vezina, cel atât de temut şi de daci dar, trebuie să recunoaştem, şi de romani.
Vezina. Bătrânul Vezina, Marele General al Daciei, cel ce a ajuns Primarul Zonei metropolitane a celor zece cetăţi centrale, mâna dreaptă a lui Decebalus şi arhitectul sistemului de apărare al capitalei Daciei, Sfânta Sarmisegetuza. Ce-şi mai putea dori acest om? A lucrat mână în mână cu Decebalusul decând acesta a fost numit rege. Rege doar al regatului central, atâta cât mai rămăsese din marele regat al lui Burebista. Celelalte regate erau influenţate ba de romani, ba de tracii din sudul Danubiului, ba de celţii din vest, cei împinşi în susul fluviului de către Burebista, ba de grecii cei cu două feţe din Istria, adepţii lui Ianus. Vezina l-a impins de la spate pe Decebalusul, e drept că nici nu-i trebuia un brânci prea mare acestuia, să unifice iar regatele Daciei. Era totuşi mai greu acum datorită influenţei Romei.
Vezina mai era şi regele Costidavei, a treia cetate ca mărime din Dacia, după ce aproape douăsute de ani fusese prima. Dar tot ideea lui Vezina fusese să se pună capitala sus în munte la Sarmisegetuza, unde înainte doar vreo zece preoţi îşi făceau de treabă, din mila ciobanilor şi văcarilor din jur. Cât despre cea de a doua cetate ca mărime, Ceatadava, era plasată chiar pe drumul cel mare de culme, iar mulţi spuneau că este cu mult mai măreaţă decât Sarmis. Avea nu mai puţin de 30 de sanctuare, răspândite pe cele circa 400 de terase, toate ridicate în ultimii douăsute de ani. De aici era şi familia lui Decebal iar fratele lui Decebal, Diegis conducea şi acum cetatea. Drumul de la Sitidava până aici era de 20 de mile şi urca uşor dealurile, era potrivit pentru carele cu boi ce duceau materiale pentru construcţia cetăţilor, alimente şi pentru coborîtul lemnelor din munte. Era un drum sigur, puteau să vină puhoaiele Sargetiei cât de mari.
Dacă Decebalusul l-a trimis pe Vezina să trateze cu mine condiţiile de pace, atunci este chiar mai bine decât dacă s-ar fi întâlnit însuşi Decebalusul cu Traian. Iar prezenţa lepruţei de Fuzzi, fiul lui Vezina, cel care la Roma avusese o reputaţie cât se poate de proastă, dar pe care-l cunoşteam bine, nu putea decât să facă mai mari şansele unui acord pe care îl dorea toată lumea. Fuzzi era în stare să-şi piardă la ţintar toate femeile vintage pasate de către taică-său şi să câştige alte douăzeci de tinere sclave din Arabia. Nici nu ştiai dacă chiar a pierdut ceva sau de fapt a câştigat înzecit. Când a câştigat toate haremele lui Alambic, trimisul Iazygilor la Roma, s-a grăbit şi le-a vândut pe loc senatorilor ălora graşi, cu două excepţii, pe care le-a trimis repede la Sulidava. Amândouă, când le vedeai, picai în fund de admiraţie. Una era protejata lui Alambic, iar cealaltă, sora ei. Alambic, pentru promisiunea că ar fi doar împrumutate, i-a dezvăluit lui Fuzzi secretul fabricării sulincii, cea care te face egalul zeilor. Când Vezina i-a promis că-i construieşte o cetate, nu departe de Costidava, Fuzzi l-a implorat să-i dea numele de Sulidava. Şi Sulidava a rămas până în zilele noastre. Oraşul artiştilor cu gâtlejul larg şi mereu uscat. După ce Fuzzi le-a cunoscut îndeajuns pe cele două surori iazyge, cu care se descurca mulţumitor în latina provincială, le-a cazat chiar în palatul lui, adică la etaj, că jos stăteau vacile. Intrarea în palat se făcea pe o scară exterioară de lemn, care se putea ridica noaptea, să nu ajungă înghesuiala prea mare. Fetele se simţeau bine, râdeau mai tot timpul, jucându-se cu ce găseau şi ele pe la Fuzzi. Şi găseau, că de, era tânăr şi fiu de rege. Alambic stătea liniştit, că dacă i-a promis Fuzzi, aşa trebuia să fie. Ba voise să le şi răscumpere cu aurul pe care spera să-l ia de la preoţii din Demsudava. Dar socoteala de-acasă nu se potrivise cu cea de la Incintele sacre ale Demsudavei. Dăduseră peste romani, ba chiar peste mine, Hadrian şi ajunsese şi sclav la popi. Acum mai avea ceva speranţă doar în venirea lui Fuzzi. Cine ştie …
Aşa că toată lumea aştepta nerăbdătoare alaiul lui Vezina. Şi Vezina tot întârzia, întârzia. Dar nici nu trecu o săptămână decând eram lângă Demsudava, şi ropotele cailor mici ai dacilor se auziră de parcă doar într-o fugă o ţinuseră de la Sarmisegetuza până aici. Contrar protocolului, Vezina era chiar în faţă, urmat cam la doi cai distanţă de Fuzzi. A venit direct la mine, care abia ieşisem din cort cu Nuţia, era dimineaţă devreme, nici măcar o suliţă nu era până la soare. Şi nici nu eram în straiele de protocol. Mă tot ţineam de şnurul acela roşu-alb de la brăcinar. Cred că asta a şi vrut. Nuţia nici măcar nu şi-a putut ascunde un căscat ca acela din care orice stomatolog îţi poate citi viitorul în dinţi şi măsele. Vezina a descălecat şi a dat chiar să mă imbrăţişeze. Asta nu. Până aici dacule. M-am îndreptat şi am ridicat mâna dreaptă în sus, salutul legionar. Cea stângă îmi era încă ocupată.
- Salve, Vezina, zeii fie cu noi.
- Salve, Mărite Hadrianus, pe Traian îl văd în tine.
- Şi eu, pe Decebalusul îl văd în tine.
Am trimis-o pe Nuţia să aducă papirusul abia făcut de cu noapte şi am rezolvat şi problema tracasantă a şnurului. Vezina a ridicat mâna dreaptă şi a pocnit din degete către Fuzzi. Acesta, cu grabă, a scos din tolba de săgeţi un alt papirus. Hmm, cred că o să fie nişte tratative complicate. Am convent să citesc întâi eu proiectul de tratat, apoi Vezina.
Am început să citesc, iar Vezina, cu insolenţă, se făcea că adoarme de plictiseală. Nu m-am lăsat enervat şi am terminat de citit întregul papirus.
Calm, Vezina m-a întrebat
- Este semnat?
- Nu, dar o să-l semnez imediat. Îţi aştept întâi observaţiile.
Mi-a întins, cu o mişcare bruscă papirusul lui.
- Acesta este semnat. Semnează-l şi să terminăm.
Am rămas ca în piesele de teatru ale lui Eschil. Mască. Câtă neobrăzare. Mi-am aruncat ochii totuşi, aşa fugitiv pe papirusul lui. Nu se putea. Niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva. Papirusul lui era o copie identică al celui pe care tocmai îl citisem. Lângă mine, Nuţia zâmbea nevinovată. Simţeam că nu mai pot respira. Niciodată, niciodată, Roma nu fusese mai umilită. Cum să accepte Dacia toate condiţiile înrobitoare puse de noi?
Numai Nuţia era de vină. Ea care m-a imbrobodit tot timpul. Dar oare nu asta voiam totuşi? Să semnăm un tratat avantajos pentru noi cu Dacia? Am apucat stilusul de la scribul nostru şi am semnat cu măreţia necesară momentului. Între timp Vezina semna şi el celălalt exemplar, cu un calm neobişnuit pentru un învins.
Învinsesem. Trebuia să-mi repet de mai multe ori. Învinsesem. Învinsesem. Oare? Era ceva neclar.