Memoriul lui Hadrianus – douăzecişitrei

21 februarie 2011

Memoriul lui Hadrianus – douăzecişitrei

Memoriul lui Hadrianus, manuscriptul descoperit de mine personal în rămasul în amintirea colecţionarilor, Talciocum de Porta Pantelimonensis, mă distruge pur şi simplu. Eu stau, descifrez, scriu, corectez, apoi iar corectez şi care este mulţumirea? Păi de două săptămâni aproape nu mai pot să dorm deloc. Sute de vise dau buzna peste mine noaptea, nu-mi dau seama dece numai noaptea şi nu şi ziua, când aş putea să dau drumul la calculator şi să le notez. Dar ce vise, ce vise ciudate. Şi se repetă, este un coşmar. Toţi vin la mine, protestează, unii, mai precis unele, plâng de ţi-e mai mare mila, ca până la urmă să se coalizeze toţi şi să mă ameninţe că o să pună mâna pe mine şi o să mă ducă acolo unde am spus eu că sunt ei. Că dece le-am schimbat numele, dece le-am dat nume caraghioase de care nu a auzit nimeni, că zeii nu îi mai pot recunoaşte, că am pus în cârca lor nişte apucături pe care poate doar contemporanii mei le au, că ei sunt curaţi ca lacrima şi bine intenţionaţi. Toţi. Şi Traian şi Decebal şi Nuţia ce-mi sfâşie inima cu lamentările ei, şi Vezina, ce-mi reproşează că i-am făcut familia şi renumele de râs. Totuşi mi-a mulţumit că am înţeles cum au scăpat dacii din Costidava, cum au luat-o apoi pe Valea Faeragului în sus, de au ieşit tocmai la Petra Rosa şi de aici mai departe la Valul cel Mare de apărare. Şi că are un fiu, fiu care este aşa cum este, degeaba l-a şcolit la Roma, degeaba i-a făcut şi o cetate, că el, Fuzzi, doar cu nasul în fundul celor două surori iazyge a stat. Aşa este când copiii nu-i faci cu capul. Până şi Alambic, fiul căpeteniei iazygilor, venise cu şase clondire de sulincă, să nu-i mai spun Alambic, să-i spun Hanibal sau Napoleon dacă se poate. Barem Nuţia mi-a spus că degeaba a căutat ea să mă facă să înţeleg ce funcţie importantă a avut la curtea lui Decebalus. Funcţia de Prima Fufa era râvnită de toate fetele din Dacia Mare şi doar în urma unor mari străduinţe, pe lângă talentul cu care se născuse, a reuşit s-o obţină. Mi-a explicat încă odată că este ceva intermediar între Mare Preot şi Tarabostele pentru relaţii externe. Da, era ceva. Poate că nu am fost destul de sensibil. Poate că m-am gândit doar la frunza ei verde şi umedă.

Frunză verde spic de grâu,
Au mă duc pân’ la pârâu.
Frunză verde de podbal,
Au mă duc la Decebal.

Trebuia s-o înţeleg mai bine, să-i văd părţile dinlăuntru şi să i le apreciez cum se cuvenea.
Decebal parcă era singurul împăcat cu soarta nemiloasă. Mi-a spus că ar trebui să nu discute cu mine, căci nu i-am dat atenţia cuvenită, de parcă Vezina ar fi condus Dacia şi nu el, Măritul. Istoria îi va da dreptate, nu se putea pune cu un imperiu mare cât toată lumea cunoscută. Aşa era. Mi-a spus şi că dacă se vor aduna ceva dacomani, care să susţină ca şi alţii care l-au sfătuit pe el, că dacii sunt totul, să fie atârnaţi de copacii infamiei, cei ce se văd de jos, din drumul ce trece pe firul Sargeţiei. Aşa a făcut şi el cu popii cei mincinoşi şi hrăpăreţi şi nu-i pare rău deloc. Îl cred, şi nici mileniile nu au schimbat multe în privinţa asta. Traian şi Hadrian cred că au fost dintre puţinii romani care l-au apreciat şi l-au tratat ca pe un adversar pe măsura lor. Iar dacii, cu tot războiul pierdut, au ajuns până la urmă să conducă Imperiul Roman, prin împăraţii pe care i-au dat.
Traian, cu ambiţia lui nemăsurată, s-a repezit după războiul cu dacii, în Parţia, să ia şi de acolo teritorii, căci banii dacilor se duseseră pe apele Tibrului. A trebuit să vină Hadrian cu mintea lui vizionară, eliberată de Vibia Sabina, care să pună punct expansiunii, să aleagă nişte graniţe sigure şi să construiască cel mai mare sistem de valuri din lume. Valurile nu erau doar pentru apărare, erau şi un semnal pentru duşmanii imperiului, un fel de “până aici”. Aşa cum de altfel îşi marchează toate mamiferele teritoriul.
Cât despre terorizantul de acum Manuscris al lui Hadrian, manuscris găsit de mine în Talcioc şi numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, ce să mai spun, foile ce au mai rămas sunt într-un hal fără de hal, probabil degustate de nişte rozătoare mititele dar flămânde, ce nu au ţinut cont de valoarea lor istorică inexprimabilă. Cred că trebuie să le pun într-o soluţie de creştere, ca filele să se poată reconstitui singure, aşa cum la un broscoi căruia îi rupi un crac, îi poate creşte la loc, ceva mai scurt, dar în fine, mă rog, e ceva acolo. Dacă operaţiunea reuşeşte, voi traduce de urgenţă filele respective şi vi le voi prezenta în toată splendoarea lor. Cine ştie de ce minuni vom avea prilejul să ne bucurăm.