Memoriul lui Hadrian – şaisprezece

28 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – şaisprezece

Manuscriptul lui Hadrianus, interesanta descoperire istorică din întreaga Uniune Europeană, cel găsit de mine în Talciocul Pantelimonez, manuscript cunoscut şi recunoscut acum sub numele de Memoriul lui Hadrianus, spre a se deosebi de toate spârcâielile de până acum, traduse de doamne şi domniţe care mai de care mai drăguţe şi mai simpatice, ce merită tot ce am avut eu mai bun, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau tare, tare de tot, de coada ţigăii bucălăii ăleia nespălate, pe care o mulg, că dă mai mult lapte din cele patru ţâţe nesiliconate cu cât tragi mai mult de ele. Şi autoarele alea, dau un lapte de iese o brânză de-ţi vine să le lingi burduful şi să te apuci de tradus iar una, două fiţuicuţe din preţiosul manuscript pantelimonez.

Fu greu şi pentru Traian, dar fu greu şi pentru mine şi pentru cohortele de legionari care ieşiseră cu greu din iarnă. Cât despre Decebal cu frati-su, Diegis, cu sor-sa, cu fi-su şi cu fi-sa, care erau cam mici să ştie ce se întâmplă, cu Vezina, cu al său tăntălău de fiu, Fuzzi, să nu mai vorbim. Ştiau că o să piardă şi Dacia, şi pe daci şi cetăţile cele atârnate pe coamele mumţilor, cu sutele de terase la care se munciseră douăsute de ani, ştiau toate astea, dar nu mai era cale de întors, era doar o luptă disperată. Nuţia se stabilise definitiv la Roma, în palatul lui Traian. Tartacot, şeful iazygilor îl recuperase pe Alambic, după ce plătise două butoaie de sulincă de cea mai tare, unul lui Traian şi unul lui Vezina, că de, nu se ştie cum se întorc lucrurile. Dintre cele două surori iazyge, cea mai mare rămăsese cu Nuţia, care-i era ca o naşă, iar cea mică ajunsese la Alambic, după ce se jurase pe toţi zeii că între ea şi Fuzzi fusese doar ceva platonic. Cum de Platon evident că auzise orice iazyg, Alambic spuse doar ‘Tuţi tutursla mă-tii şi o luă repede la puricat pe proaspăta vestală şi pe-o parte şi pe cealaltă.
Nuţia se ţinuse de cuvânt, se dusese la Ostia când venise corabia de la Tomis, cu oile mele, le şi dusese la Tibor, la villa mea cea cu lac în faţă, Villa Hadriana cum poruncisem să se bată în marmură chiar pe fronton. Nu că n-ar fi nimerit altfel Nuţia pajiştea pentru oi, dar să vadă inscripţia în fiecare zi şi să moară de ciudă toţi senatorii care mai aveau câte o căsuţă, din acelea de lemn făcute de secuii din Asia şi importată prin Parţia, ce ne era prietenă acum. Chiar vorbeam cu Traian, stând aşa la o cafea şi pipând nişte botanice aduse din Dacia, seminţe de zorele – Ipomoea purpurea şi seminţe de cânepă – cannabis dacica, să aducem mai aproape nişte secui, să-i aşezăm într-o zonă muntoasă de prin Dacia, unde ar putea face chiar şi vase pentru o flotă care să patruleze pe Danubiu. Alutusul fiind navigabil, ideea era fezabilă iar secuii întotdeauna au ţinut cu puterea, aşa că nu vom avea probleme. Până şi limba şi-o schimbă, după cum bate vântul. Şi mai aveam şi un dac cu studii pe Volga, unul Ilyes, mare specialist în canalle. L-am fi putut pune şi pe el la treabă, că tot pălăvrăgea tot timpul cu senatorii noştri şi nu poţi să ştii ce idei le mai bagă în cap. Seminţele de zorele şi de cânepă ni le procurase pişăcioasa de fiică mai mică a lui Traian, aia care vorbea stricat, cine ştie de la ce sclavi o fi învăţat. Cred că de la nişte Hrebenci sau de la nişte Sydonişti cu care se înhăitase în ultimul timp. Ajunsese să ţină cuvântări despre zorele şi cânepă, ce avantajuri au ele, pe la colţurile forului ăla rotund, cu bibliotecă prin prejur, cică al lui Traian. Traian şi bibliotecă ! Hă, hă, hă ! Seminţele de zorele eu le pusesem pe lângă gard, să nu se mai belească toţi turiştii care veneau să-mi vadă vacile cele cu ugerele în faţă şi oile alea bucălate. Cânepa o pusesem pe lângă lac, făcea frumos, dar cam dădeau vacile cu mare poftă prin ea şi pe urmă mugeau ca nişte căţele toată noaptea. Nimic nu e perfect pe lumea asta. Ce era mai prost era că de gura lumii trebuise să mă-nsor cu una pe care mi-o găsiseră Traian şi nevastă-sa Plotina, una care dacă avea 14 ani acolo, Vibia Sabina, dintr-o familie scăpătată de senatori, de prin Insula Caprelor. Nu mă deranja fata, o puneam să aibă grijă de animale şi tare-i plăcea. Nici eu n-o deranjam, că ce era să fac cu ea, aveam acum un sclav nubian, negru ca abanosul, ce să-mi mai trebuiască altceva. Aşa că mai adusese şi douăzeci de capre, de la tacsu, ca zestre, ca să zică şi el că n-o dă chiar în curul gol. Atât de mult semănam cu Traian la gusturi, că Plotina, care prin nu ştiu ce minune mă simpatiza, l-a pus pe Traian să bată o monedă cu noi doi, ţinându-ne asa, frumuşel de mână. Mai târziu aveam să plătesc eu toate aceste gesturi drăgălaşe, când îl puse pe Traian să-i fiu succesor. În toate. Acum de, unde merge mia, merge şi suta.