Memoriul lui Hadrian – zece

8 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – zece

Manuscriptul lui Hadrian, găsit de mine în Talciocul din Pantelimon, manuscript numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de memoriile de doi bani, false, fără de nici o îndoială, traduse de doamne şi domniţe care mai de care (mai drăguţe şi simpatice), ce merită toată stima cuvenită, dar care au tradus din aşazişi autori sau autoare ce mai bine se ţineau zdravăn de coada tingirii, să nu cadă cu trompa în ea sau să se dea pe spate şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză sfârâitoare şi mai ales rău mirositoare, acest manuscript zic Vouă, continuă şi azi, că mai reuşii să descifrez din el nişte file, cam rupte şi cam jegoase, dar aproape complete, cu toate amprentele lăsate pe el de romani, daci, eleni, marcomani, iazygi, roxolani, goţi, vizigoţi, alani, vandali, gepizi, huni, avari, slavi, pecenegi, cumani, bulgari, unguri, tătari, turci, greci, saxoni, evrei, ţigani, ruteni, secui, austrieci, italieni, nemţi, ruşi, arabi, chilieni, coreeni, chinezi şi comunişti.
Ca să nu mai vorbim de olteni, ardeleni, maramu, bucovineni, moldoveni, timoceni, dobrogeni, aromâni, fârşeroţi, munteni, istrieni, machedoni, ceangăi, vlahi, bănăţeni, meglenoromâni, ţinţari, kuţovlahi, morlaci şi mitici, ca să nu-l uit pe don Contrafort, Mircea Mihăieş.
Toate aceste amprente lăsate pe manuscript, nu au făcut decât să se anuleze între ele şi să iasă la iveală exact ce a fost la început. Adică latina vulgară de Floreasca, mahalaua mea superbă de origine.

M-am hotărît să scap de Nuţia, într-un fel sau în altul. Nu-mi plăceau surprizele, chiar dacă pe urmă eram mulţumit. Tratatul cu dacii mă pusese pe gânduri. Nici nu putea fi vorba să aibă vreun accident de căruţă sau altceva de genul acesta. Era totuşi Prima Fufa şi în lipsa întregului cler distrus complet de către Decebalus şi de către Vezina, ei îi revenea conducerea din umbră a regatului. Doar că nu eram singurul care se săturase de ea, Vezina nutrea aceleaşi gânduri mărinimoase. A fost la Sarmisegetuza, la Decebalus şi s-a întors cu o înaintare în grad nesperată pentru Prima Fufa. Să fie şefa delegaţiei dace ce avea să ajungă la Roma. Nuţia când află, începu să numere în plină zi stelele de pe cer. Când ajunse la o mie de mii, spuse
- Cred că clarvăzătorul Decebalus a luat cea mai înţeleaptă hotărîre. Eu voi salva Dacia.
Pe mine mă apucă tusea, pe Vezina la fel, doar Fuzzi rămase cu maxilarele depărtate şi nici nu mai răsufla.
- Cred că n-ai înţeles bine, dragă Nuţia, delegaţia trebuie să închine practic Dacia lui Traian, Imperatorul nostru.
- Am înţeles foarte bine şi aşa voi face. Dacia trebuie salvată, nu cei care au pierdut războiul.
Stăteam toţi şi ne uitam la Nuţia, Prima Fufa, pe care toţi o luasem în râs până acum. Ce se întâmplase cu ea?
I se pusese pata pe Istoria Daciei ? De când o interesa aşa ceva şi în general de când o interesa ce era mai departe de cele două pseudopode ale ei, încălţate în opinci roşii cu toc înalt, numai bune de mers pe cărările munţilor dintre cetăţi. O mâncau circumvoluţiunile? Care? Ştiam că o mănâncă doar între degetele mari de la picioare.
Dar indicaţiile lui Decebalus erau clare. Ştia Decebalus Rex ce ştia. Ce ştia şi el, ce ştia şi Nuţia.
Vezina, primarul celor zece cetăţi, zise clar.
- Bine Neprihănită Prima Fufa. Tu, Nuţia să faci cum şti tu mai bine, aşa cum te-ai înţeles întotdeauna cu Decebalusul. Şi după cum ştim toţi, Tratatul cu Marele Traian, Împăratul Romanilor de pretutindeni trebuie respectat.
- Ştiu, Mărite Rege. Sunt sigură că vei vorbi cu Marele Decebalusul şi vei afla şi ce voi face eu şi ce veţi face voi, ca totul să fie bine. Şi o să mă gândesc mereu la Hadrianus ca la unul ce va să fie. Dar n-aţi putea să-mi daţi aşa un însoţitor pe drum? Cred că Fuzzi ar fi cel mai potrivit. Cunoaşte şi Roma şi obiceiurile de acolo …
- Vrem şi noi cu tine, Neprihănito! Cele două iazyge ce erau cazate în podul palatului lui Fuzzi săriră cu miloaga.
- Ce să facţi voi la Roma ? Nici limba n-o cunoaşteţi ca lumea.
- Ba ne-a învăţat Fuzzilică cum să ne descurcăm şi cu limba. Suntem două fete deştepte, nu murim noi de foame la Roma.
- Ah, suntem convinşi de asta. Dar ce facem cu săracul Alambic?
- Păi Alambic o să dea din buric. Hi, hi, hi! Alambic o să dea din buric. Hi, hi, hi!
- Dar chiar că sunteţi deştepte făcute grămadă. Hai, plecaţi de aici. Cu voi am alte gânduri. Duceţi-vă deocamdată în coteţul ăla de găini al lui Fuzzi, de-i zice el palat.
Aveam şi o părere de rău că pleacă Nuţia. Ce o să fac eu singur pe aici, fără sfaturile ei ciudate, dar pe care le-am urmat şi rău n-a fost. Fuzzi a plecat cu ea, în plânsetul sincer al celor două surori. Vezina avusese înainte o convorbire de şase ore cu el. Se pare că participaseră şi alte căpetenii dace.
Şi s-au dus. Începea o nouă etapă. Am înfiinţat şi un serviciu de mesaje pentru legionari şi toată populaţia civilă. Trebuiau să se simtă aproape de Roma, să ştie câţi copii le-au mai făcut nevestele în lipsă, cine ne mai sunt senatorii, ce au mai dosit din solda legionarilor. Am făcut pe drumurile Daciei staţii, unde se schimbau caii şi aveau de mâncare surugiii şi garda însoţitoare. Am găsit şi un sistem practic de plată pentru serviciul înfiinţat. Am emis nişte frunze de viţă, din argint dar vopsite în verde pe care le vindeam celor ce voiau să trimită vreo scândurică din aceea cu ceară pe ea şi scrijelită cu tot ce doreau să le spună rudelor, pe partea cealaltă a scânduricii fiind trecut expeditorul şi adrisantul. Surugiul punea scânduricile în căruţă şi frunzele şi le atârna de brâu. Câte frunzuliţe verzi îi atârnau, atâtea scândurici trebuiau să aibă în căruţă. Nu ştiam cum să-i zicem sistemului ăsta ,i tot Nuţia, clarvăzătoare cum o ştiam, ne spuse
- Ziceţi-i poştă, ca să nu uite nimeni. Şi poştă i-am zis.
Şi Nuţia şi Fuzzi şi o mulţime de alţi daci şi romani s-au dus cu prima poştă la Roma.
Tot înainte, că înainte era mai bine.