Memoriul lui Hadrian – cincisprezece

20 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – cincisprezece

Manuscriptul lui Hadrianus, cea mai mare descoperire istorică din întreaga Uniune Europeană, cel găsit de mine în Marele Talcioc Naţional din Pantelimon-Siti, manuscript cunoscut acum sub numele de Memoriul lui Hadrianus, spre a se deosebi de toate contrafacerile de până acum, traduse de domniţe care mai de care mai drăguţe şi mai simpatice, ce merită toată stima mea, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau tare, tare de tot, de coada ţigăii bucălăii ăleia nespălate, pe care o tund şi o mulg, că are mult păr şi dă mult lapte din cele patru ţâţe nesiliconate. Şi autoarele alea, fiind bine dotate de la zei, iese o brânză de-ţi vine să le lingi burduful şi să te apuci de tradus iar una, două foicele din preţiosul manuscript pantelimonez.

Iar Traian, Nemuritorul, Hadesul să nu-l primească, se uita cu jind la Villa mea din Tibor, cea dotată acum şi cu boi şi cu vaci şi cu oi şi cu statui de zei care să aibă grijă de animalele din moşie. Avea şi el două vaci, dar ce să facă cu ele, erau proaste ca noaptea, veneau taurii peste ele, dar degeaba, dacă rasa era proastă, degeaba le educau ăia. Nici să mugească nu ştiau, scoteau pe bot de credeai că e vreun cotoi în călduri şi nu o vacă de la care aştepţi lapte, brânză, unt şi ouă.
Villa lui Traian era cam departe, la circa 50 km de Roma pe un platou alpin de la poalele muntelui Altuino, la Arcinazzo Romano. Pusese ochii şi pe vacile mele, ba şi pe un tăuraş mai zbanghiu, aşa că a trebuit să rezolv într-un fel problema. I-am dat adresa lui Fuzzi, care a avut neobrăzarea să-i ceară şi lui acelaş preţ ca şi mie. Traian a stat, s-a gândit împărăteşte, aşa pe vine, când era la biblioteca aceea, cum îi zicea el, acolo unde şi împăraţii se duc pe jos şi-şi dau izmenele în vine şi a spus “errare humanum est” iar când a ieşit deabinelea a bubuit de era să se dărâme şandramaua şi a dedus calm “Si vis pacem, para bellum”. A dat dispoziţie să plece imediat o legiune întreagă la Sullidava, să dărâme cetatea şi să aducă tot ce se găsea pe acolo, vaci, boi, femei, copii, aur, argint, bronz.
Nu ştiu cum s-a făcut, dar Vezina a aflat şi i-a trimis vorbă comandantului trupelor din sudul Carpaţilor, Pompeius Longinus, să vină, să se întâlnească cu el şi cu Fuzzi, să-şi ia vacile pe care să le dăruiască împăratului, plus două iazyge, una pentru împărat şi una pentru el, care o vrea, pe încercate. Longinus, lung şi cum se spune, cam bok aşa, fără minte, se grăbi şi se duse să-şi ia tainul cel râvnit. Vezina îl primi cu toate onorurile cuvenite şi-l cază la casa lor de oaspeţi de pe Cetăţuia, cam acolo pe unde îşi ţinea cirezile. Longinus era încântat nevoie mare şi aştepta să se adune toate darurile pentru împărat dar şi pentru el. Vezina, ca o cutră bătrână ce era, trimise repede la Traian o solie cu zece vaci, un tăuraş şi cu una din iazyge, haia mai mare, după care i se scurgea lui Alambic. Fata era de acord, că doar mergea la un împărat, cu toate că nici Fuzzi nu fusese de lepădat, ba chiar nici Alambic. Dar trebuia să se gândească şi ea la viitor, că vorba aia din bătrâni, faci, nu faci, vremea-ţi trece. Şi-i mai spuse solia lui Traian că pe Longinus nu-l va mai vedea întreg decât când romanii s-or duce dincolo de Danubius şi să-şi ia şi podul cela cu picioare groase să ţină 2.000 de ani şi cu stighii deasupra să nu ţină nici zece ani. Că era o ghiaţă pe el că romanii traversau mai bine pe apa îngheţată decât pe pod. Dar era frumos, făcuseră romanii şi monede cu el, de apărea ca o podişcă peste un pârâu. Traian, mai stătu şi el la gândeală, îi părea rău şi de Longinus, dar şi de vaci şi mai ales de tăuraşul promis. Dădu un răspuns aşa cam în doi, trei peri şi porunci armatelor să înainteze fără nici un pic de zăbavă. Iar cât despre Longinus, Traian dădu o pungă grea solului, să-l convingă, cum o vrea, să-l scape de dilemă. Solul, ca un dac cinstit ce era, opri jumătate din pungă iar restul îl duse la Vezina, spunându-i că atât dă Împăratul pe Longinus. Vezina îl invită pe Longinus, îi transmise mesajul împărătesc şi îi oferi o ceaşcă de ceai din acela eficace, făcut din cucuta dacica mortalis. Longinus înţelese mesajul, se gândi un pic la zeii cei nerecunoscători, apoi sorbi toată ceaşca, ce-şi făcu efectul aşteptat în câteva secunde. Vezina mai vru să facă un schimb şi cu trupul lui Longinus, dar Traian îi transmise că să facă ce vrea cu Longinus, că tot e mort acum. Degeaba îi mai trimise nişte vaci negre lui Traian, din acelea cu două ugere în faţă şi nu spre coadă, de se mirară toţi oamenii pe lângă care trecea turma, nimănui netrecându-i prin minte că nu era decât o banală operaţie de transplant, făcută de un iscusit part aciuiat pe lângă curtea lui Decebal. Traian se apropia cu toate legiunile pe care le putuse aduna, de cele zece cetăţi centrale ale lui Decebal, cetăţi înconjurate acum de marele zid de piatră şi cu palisadă deasupra, ce măsura câteva zeci de mile. O astfel de construcţie, gândită de Vezina şi înfăptuită şi de daci şi de oameni de toate neamurile, plătiţi bine, nu se mai văzuse. Traian băgă la cap şi-şi spuse că doar aşa va reuşi pe viitor să-şi apere imperiul de hoardele de germanici, turcomani şi comunişti, ce veneau din răsărit.