vineri, 25 aprilie 2014

Memoriul lui Hadrian – optsprezece

6 ianuarie 2011

Memoriul lui Hadrian – optsprezece

    Manuscriptul descoperit de mine în Talciocum din Porta Pantelimona, manuscript cunoscut şi recunoscut acum sub numele de Memoriul lui Hadrianus, spre a se deosebi de toate mizeriile de până acum, traduse de doamne şi domniţe care mai de care mai mai, ce merită tot ce am putut eu mai bun, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau tare, tare de tot, de coada tingirii ăleia nespălate, pe care o folosesc la încălzit oase găunoase. Şi autoarele alea, fiind şi ele destul de năclăite şi la vorbă şi la port, îţi vine să le faci ceva contrar tuturor normelor europene, care oricum nu se aplică pe la noi şi să te apuci de tradus iar una, două păginuţe din preţiosul manuscript ce acum îmi aparţine cu totul.
    Şi aici, în Costidava am văzut în ce a rămas din zidurile de apărare ale cetăţii, bucăţi din templele vechi ale dacilor, ce făceau fala regiunii, de veneau şi greci şi romani să le vadă şi să se închine la ele. Templele sunt temple şi spiritul zeilor aici sălăşuieşte. Când se războiesc două popoare, nu ele se bat ci zeii lor. Deaceea când unii pierd războiul, înseamnă că zeii lor au fost mai slabi decât ai celor care au câştigat, templele lor fiind normal să fie date noilor zei, mai puternici. Dar niciodată nu am văzut ca un popor să-şi distrugă singur templele, la ai căror zei s-au încredinţat sute de ani. Romanii nu au dărâmat nici un templu niciodată, cu excepţia celui din Palestina, din Ierusalim, unde populaţia nu a vrut să accepte să se închine şi zeului-împărat al Romei, aşa cum se face în tot imperiul nostru. Nimeni nu i-ar fi împiedicat să se închine şi la Yahve al lor. Dar dacii recunoscuseră şi că au pierdut războiul şi că zeii noştri au fost mai puternici decât ai lor. Şi atunci? De unde atâta încrâncenare şi pe popii lor şi pe temple? Spuneau unii daci pe care-i luasem prizonieri că frumoasele temple de la Sarmisegetuza fuseseră arse şi dărâmate, acoperişurile de ţiglă căzuseră iar tamburii cei mari de la coloanele de andezit, coloane cum nu se mai văzuseră decât în Grecia şi la Roma, fuseseră puşi în zidul cetăţii, care fusese mărită. Până şi pilaştri din jurul templelor, cei ce arătau zona sacră, fuseseră sparţi. Cât despre preoţii lor, popii, cum le spuneau, capetele lor se vedeau de la depărtare, puse în pari lungi pe zidurile cetăţii.
    Ba chiar voiau să dea vina pe noi, cică noi romanii le-am fi distrus atunci când am impus demantelarea zidurilor de apărare. Cum să dărâmăm noi temple? Zeii noştri unde să mai sălăşuiască? Aşa că neavând temple şi popi, dacii trebuiau să fie siliţi să părăsească oraşele pe care şi le ridicaseră în munţi. Vom ridica noi alte oraşe, mai mari şi mai aproape de ape, să se poată asigura mai uşor circulaţia trupelor, a civililor şi a mărfurilor. Poate şi o parte din daci ar fi bine să-i mutăm în Moesia, iar aici să aducem legionari din Britania şi Palestina.
    Dar până atunci mai era. Sulidava nu a fost nici o problemă pentru noi. Fusese părăsită, ca şi casele şi turnurile de apărare. Decebal îşi schimbase tactica. Trimisese femeile cu mulţi copii în nord, dincolo de Moigrad, inclusiv pe fata lui. Ceilalţi erau evacuaţi prin cetăţile ce tocmai se ridicau în spatele marelui val de apărare, unde îşi trimisese din timp armamentul greu şi “rezerviştii”. Valul includea şi Sarmisegetuza şi celelalte cetăţi mai vechi din jur.
    Au fost probleme cu ocuparea davei din Prisaca, pusă chiar pe culme şi pe drumul de care pe care se căraseră blocurile fasonate de piatră către Sarmisegetuza. A trebuit să construim turnuri pe roţi, din care arcaşii noştri să tragă direct în cetate. Turnurile au fost de câteva ori incendiate, dar am putut să lansăm din ele cu catapultele ulei căruia-i dădeam foc, aşa că până la urmă a luat foc şi dava lor.
    Mai prost stăteam cu mâncarea, nu mai găseam nimic. Legionarii bătrâni se cereau la vatră iar cei tineri umblau după dăcoaice, că şi alea îşi ridicau fustele de pe metereze, de nu mai vedeai unde să tragi şi ce să nimereşti. Se întâlneau noaptea şi pe urmă dă-i şi dă-i cu scărpinatul. Şi nu mai aveam nici unsoare din aia bunecuvântată de zei şi nici nu era prin apropiere Nuţia, Prima Fufa, cea care le ştia pe toate dacă era plătită. A trebuit să trimitem la Decebal o delegaţie din ăia pe care-i mânca mai tare şi să se roage să ne dea unsoare. Târgul s-a făcut. Noi ne retrăgeam zece mile şi ei ne dădeau zece borcane din acelea din scoarţă de brad, pline cu unsoare. Ce era să facem? Am luat borcanele, ne-am uns şi ne-am retras zece mile. Şi doar ştiam că şi-au trimis femeile departe. Astea însă erau din legiunile Nuţiei, pe care dacii le foloseau din plin contra noastră. Zece mile înapoi! Poftim situaţie! Şi am mai cumpărat şi 500 de prezervative, din acelea solide, împletite de dăcoaice din lână de oaie. Erau solide întradevăr, dar nu ştiu dece nu prea aveau efect. Probabil că mai trebuia spusă vreo rugăciune ceva către Esculap, cel cu şarpele şi paharul de şampanie. Traian, când a auzit de trocul nostru cu dacii, a zis că ne bagă pe gât toată unsoarea aia, cu tot cu coaje şi cu degetele alea împletite şi că în trei zile să recuperăm cele zece mile pierdute. N-au fost trei zile, au fost două săptămâni, dar măcar nu ne mai scărpinam, aşa că nici Traian n-a mai zis nimic, doar îi dădusem şi lui.
    Aveam trupe de jur-împrejurul Sarmisegetuzei, la o distanţă de 10 până la 50 de mile romane. Nu reuşeam însă să străpungem Valul lor de palisade, redute, turnuri, cetăţi în plină construcţie. Nu ştiu pe unde se aprovizionau, dar tare aveam bănuiala că peste tot se descurcau ca şi noi. Corupţia era la mare ţinută în tot imperiul. Traian ştia, dar nu avea ce face. Dacii ştiau şi profitau. Partidele, adică familiile, îşi băgau toţi incompetenţii în funcţii de conducere. Acumulau şi ei obiecte de aur, de argint, de sticlă, terenuri pe care-şi ridicau ville cu mai multe etaje, la ce le-or fi trebuit nu ştiu. Şi asta se întâmpla nu numai la Roma ci şi în provincii.
    Cum reuşeam să spargem unul din valuri, ne dădeam seama că mai sunt altele în spatele lui. Ne-au trebuit şase luni să ajungem până sub zidurile Sarmisegetuzei. Se făcuse deja toamnă. Iar magaziile dacilor gemeau de cereale, de mazărea cea de Tomis, aia îmbrăcată în teci kaki şi mai ales de murături, celebrele murături dacice, varză, marză, larză, pepenaşi albi şi galbeni, mere, pere, toate puse lângă palatul lui Decebal. Şi bineînţeles, licoarea licorilor, sulinca făcută după reţeta vândută de Alambic lui Fuzzi. Cu o duşcă de sulincă transformai un dac într-un drac.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire