Remember – Memoriul lui Hadrianus

9 ianuarie 2013

Remember – Memoriul lui Hadrianus

Hadrianus cel Înţelept cel ce făcu un zid mult mai nou decât cel chinezesc



Pot să dorm noaptea liniştit în Villa mea de la etajul 7? Cum s-ar putea? Spânzurată cu picioarele în sus, proptită cu labele de marginea balconului, Nuţia îmi face semne cu pumnii şi cu limba

- Iar ai uitat de mine, Slăvite Hadrianus! Te dai de Engineriu şi umbli cu nespălata de Vasilca, galoşul camionagiilor de pe toată Valea. Eu, care am fost Înalta Fufa a toată Fala şi a lui Decebal şi a lui Traian, stau acu cu curu-n sus, să mă vadă toată Dacia cum mă rog de tine, să-mi faci şi mie un Remember, aşa cum îi făcuşi lui Vasilca. Şi zi aşa, ai avut aventuri în Dacia mea, de-i zici Ţara Vasilcăi, de mine uitaşi, eu care m-am culcat pentru tine cu jumate din Imperiul Roman? Cine mai făcu aşa ceva pentru tine? Ce democraţie este aici? Te luaşi cu altele, dar de Manuscrisul lui Hadrianus uitaşi, îl lăsaşi aşa jegos cum îl luaşi de la baba aia chioară din Talcioc. Cât îţi fu uşor, l-ai transcris, când îţi fu mai greu l-ai abandonat şi te apucaşi de Vasilca, Spaima Văii. Mare noroc ai avut cu Vulpi, Vulpa şi mai ales cu V5, ei te-au scos din rahat, că altfel Luana te toca. Ştiu că te-au umplut de cosoni şi roşii şi galbeni şi albaştri, lei de le zice acum în Dacia, dar Patria, unde e Patria Nostra unde multe fufi sunt?
Împărat nerecunoscător, pune mâna pe stilu-ţi cu clape şi până mâine dimineaţă Rememberul meu să fie pe blog. Altfel unde-ţi stă piciorul acolo-ţi va sta şi capul.

Stăteam cu gura căscată la arătarea ce se zbânţuia la fereastră. Ea era, Nuţia, nu era nici o îndoială. Blondă, vopsită, cu bojocii şi cu curul mare. Ce pot să fac decât să-i fac pe plac?
Traiane, Decebale, Cosoane, Zgârcă, Amare şi Amică, Vasilco, Dom Camioane, Vulpi, Vulpa, Ursa şi tu Ursico, puneţi mână de la mână, labă de la labă şi ajutaţi-mă să-i fac Rememberul lui Nuţia, cu asta nu merită să te pui. Să începem, că nu e trai.

Memoriul lui Hadrianus – douăzecişitrei

21 februarie 2011

Memoriul lui Hadrianus – douăzecişitrei

Memoriul lui Hadrianus, manuscriptul descoperit de mine personal în rămasul în amintirea colecţionarilor, Talciocum de Porta Pantelimonensis, mă distruge pur şi simplu. Eu stau, descifrez, scriu, corectez, apoi iar corectez şi care este mulţumirea? Păi de două săptămâni aproape nu mai pot să dorm deloc. Sute de vise dau buzna peste mine noaptea, nu-mi dau seama dece numai noaptea şi nu şi ziua, când aş putea să dau drumul la calculator şi să le notez. Dar ce vise, ce vise ciudate. Şi se repetă, este un coşmar. Toţi vin la mine, protestează, unii, mai precis unele, plâng de ţi-e mai mare mila, ca până la urmă să se coalizeze toţi şi să mă ameninţe că o să pună mâna pe mine şi o să mă ducă acolo unde am spus eu că sunt ei. Că dece le-am schimbat numele, dece le-am dat nume caraghioase de care nu a auzit nimeni, că zeii nu îi mai pot recunoaşte, că am pus în cârca lor nişte apucături pe care poate doar contemporanii mei le au, că ei sunt curaţi ca lacrima şi bine intenţionaţi. Toţi. Şi Traian şi Decebal şi Nuţia ce-mi sfâşie inima cu lamentările ei, şi Vezina, ce-mi reproşează că i-am făcut familia şi renumele de râs. Totuşi mi-a mulţumit că am înţeles cum au scăpat dacii din Costidava, cum au luat-o apoi pe Valea Faeragului în sus, de au ieşit tocmai la Petra Rosa şi de aici mai departe la Valul cel Mare de apărare. Şi că are un fiu, fiu care este aşa cum este, degeaba l-a şcolit la Roma, degeaba i-a făcut şi o cetate, că el, Fuzzi, doar cu nasul în fundul celor două surori iazyge a stat. Aşa este când copiii nu-i faci cu capul. Până şi Alambic, fiul căpeteniei iazygilor, venise cu şase clondire de sulincă, să nu-i mai spun Alambic, să-i spun Hanibal sau Napoleon dacă se poate. Barem Nuţia mi-a spus că degeaba a căutat ea să mă facă să înţeleg ce funcţie importantă a avut la curtea lui Decebalus. Funcţia de Prima Fufa era râvnită de toate fetele din Dacia Mare şi doar în urma unor mari străduinţe, pe lângă talentul cu care se născuse, a reuşit s-o obţină. Mi-a explicat încă odată că este ceva intermediar între Mare Preot şi Tarabostele pentru relaţii externe. Da, era ceva. Poate că nu am fost destul de sensibil. Poate că m-am gândit doar la frunza ei verde şi umedă.

Frunză verde spic de grâu,
Au mă duc pân’ la pârâu.
Frunză verde de podbal,
Au mă duc la Decebal.

Trebuia s-o înţeleg mai bine, să-i văd părţile dinlăuntru şi să i le apreciez cum se cuvenea.
Decebal parcă era singurul împăcat cu soarta nemiloasă. Mi-a spus că ar trebui să nu discute cu mine, căci nu i-am dat atenţia cuvenită, de parcă Vezina ar fi condus Dacia şi nu el, Măritul. Istoria îi va da dreptate, nu se putea pune cu un imperiu mare cât toată lumea cunoscută. Aşa era. Mi-a spus şi că dacă se vor aduna ceva dacomani, care să susţină ca şi alţii care l-au sfătuit pe el, că dacii sunt totul, să fie atârnaţi de copacii infamiei, cei ce se văd de jos, din drumul ce trece pe firul Sargeţiei. Aşa a făcut şi el cu popii cei mincinoşi şi hrăpăreţi şi nu-i pare rău deloc. Îl cred, şi nici mileniile nu au schimbat multe în privinţa asta. Traian şi Hadrian cred că au fost dintre puţinii romani care l-au apreciat şi l-au tratat ca pe un adversar pe măsura lor. Iar dacii, cu tot războiul pierdut, au ajuns până la urmă să conducă Imperiul Roman, prin împăraţii pe care i-au dat.
Traian, cu ambiţia lui nemăsurată, s-a repezit după războiul cu dacii, în Parţia, să ia şi de acolo teritorii, căci banii dacilor se duseseră pe apele Tibrului. A trebuit să vină Hadrian cu mintea lui vizionară, eliberată de Vibia Sabina, care să pună punct expansiunii, să aleagă nişte graniţe sigure şi să construiască cel mai mare sistem de valuri din lume. Valurile nu erau doar pentru apărare, erau şi un semnal pentru duşmanii imperiului, un fel de “până aici”. Aşa cum de altfel îşi marchează toate mamiferele teritoriul.
Cât despre terorizantul de acum Manuscris al lui Hadrian, manuscris găsit de mine în Talcioc şi numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, ce să mai spun, foile ce au mai rămas sunt într-un hal fără de hal, probabil degustate de nişte rozătoare mititele dar flămânde, ce nu au ţinut cont de valoarea lor istorică inexprimabilă. Cred că trebuie să le pun într-o soluţie de creştere, ca filele să se poată reconstitui singure, aşa cum la un broscoi căruia îi rupi un crac, îi poate creşte la loc, ceva mai scurt, dar în fine, mă rog, e ceva acolo. Dacă operaţiunea reuşeşte, voi traduce de urgenţă filele respective şi vi le voi prezenta în toată splendoarea lor. Cine ştie de ce minuni vom avea prilejul să ne bucurăm.

Memoriul lui Hadrianus – douăzecişidoi

20 februarie 2011

Memoriul lui Hadrianus – douăzecişidoi

Memoriul lui Hadrianus, manuscriptul descoperit de mine în decedatul întru domnu primare, Talciocum de Porta Pantelimonensis. Acest manuscript controversat de toţi sfinţii, care se adunară să stabilească veridicitatea lui, acolo, în Piaţa Sfatului din Sarmisegetuza, la Senatul dacic, după ce o mulţime de drojdii ale lumii matematice, ba chiar şi unii arheopterici, îl consideraseră o bună bucată de timp drept calendar. De cîte ori se mai descoperea câte o urmă de stâlp, găseau imediat că de fapt se făcea o corecţie cu alţi stâlpi, care de fapt erau din alt sit al continuumului spaţio-temporal, dar oricum, calendarul dacic era cel mai precis de pe Terra. Ia, să mai vedem ce mai scrie nemuritorul Hadrianus, cel care se laudă că el a scris acest manuscris despre vremurile eroice ale Nuţiei, ale lui Fuzzi şi ale lui Alambic.

“De bello dacico”, mergea bine. Scriam de zor la el, Sura la fel, când unul, când altul, se făceau şi schiţele locurilor în care s-au dus luptele, pentru terminarea Columnei din Forul nou. Traian nu era mulţumit niciodată, ba chiar i-a spus lui Apolodor sirianul că-l dă afară din Consiliu. Asta nu era rău, harapii ăştia tot şi-o iau în cap mai devreme sau mai târziu. A mai fost unul, Homar Haisam, tot aşa i-a propus lui Traian o afacere, să îl scape de câţiva care scriau picanterii despre el şi Nuţia, dar până la urmă a ieşit prost pentru Traian, Homar încercând să-l şantajeze. Ca să scape, l-a trimis în Siria la mama lui, cu toată averea, cu toate nevestele şi cu toţi cei 24 de copii care erau pe numele lui.
Deci schiţele pentru columnă nu i-au plăcut lui Traian, nu-l arătau în toată splendoarea. A spus că nu-l interesează, să se facă o coloană până la Jupiter, dar să i se respecte tot ce a scris în “De bello dacico”. Dacă era după ce a scris el, ar fi putut sări şi copiii peste columnă. S-a ajuns la un compromis, pe columnă să se descrie doar scenele din cele două războaie, cel din 101 – 102 în partea de sus, iar cel din 105 – 106 în partea de jos. Scenele ce descriau triumful, primirea la Roma, miile de sclavi daci, carele cu bogăţii aduse, să fie puse pe pereţii exteriori ai unei clădiri, ridicate doar în acest scop, tot în for. Întrebat la ce foloseşte clădirea, Traian s-a înroşit, a ţipat la senatorii care zbierau şi ei şi le-a spus că acolo o să ţină tezaurul luat de la daci, aşa cum atenienii aveau marele templu de pe Acropole. Chiar dacă senatorilor erau să le iasă ochii din cap, au trebuit să recunoască necesitatea clădirii. Mulţi şi-au pus în cap să refolosească cu prima ocazie pietrele şi sculpturile la alte monumente mai impunătoare. Pentru tezaurul, acum roman, erau bune şi hrubele de sub palatul imperial. Şi erau susţinuţi şi de Nuţia, căreia totuşi nu-i convenea să vadă în For statui cu sclavi daci. Timpul cât Traian lipsise din Roma o făcuse să-şi creeze alte relaţii atât printre senatori cât şi printre liberţii de origine dacă şi chiar printre sclavi. Îi lipseau şi Kyntia şi sora ei mai mică, Lyntia, pe care le ajutase aşa cum ştia ea mai bine.



Iar eu Hadrianus, pe insula mea din mijlocul Danubiului, stăteam şi-mi băteam nevasta de trei ori pe zi, că aşa voia ea, nu vă vine să credeţi. Vai şi ce-i mai plăcea. Şi când am văzut că începe şi mie să-mi placă s-o altoiesc, am delegat pe altul mai tânăr să-i facă ce doreşte şi cum doreşte, numai să nu mă mai plictisească. Cred că nu i-a părut prea rău, doar că în fiece ide venea la mine şi mă ruga dulce să-i schimb “stăpânul”! Şi eu ce era să fac, i-l schimbam. Aşa e când ai o soţie iubitoare, tânără şi zglobie.
Am mai dat o fugă şi până la Potaissa, să văd cum merge construcţia Valului, căci dacii şi marcomanii de dincolo de limes strângeau rândurile. Fiul lui Decebal reuşise să ajungă la ei şi căutau să-l ungă Rex Dacorum. Se aliaseră şi cu carpii cei dinspre răsărit. La sud de Danubiu, nici acolo nu era linişte. Dacii care fuseseră mutaţi în Tribalia îşi găsiseră acolo rude apropiate, vorbeau aceeaşi limbă, pe lângă latina plebee şi orientală pe care o gângăveau cu toţi. Unde-s mulţi, se organizează şi asta nu era bine pentru noi romanii, spuse iberul din mine.

Memoriul lui Hadrianus – douăzecişiunu

14 ianuarie 2011

Memoriul lui Hadrianus – douăzecişiunu

Memoriul lui Hadrianus, manuscriptul descoperit de mine în Talciocum de Porta Pantelimonensis abia se mai poate descifra. Petele albe şi negre ale timpului şi-au pus ştempelul pe foile lui. Îmi trebuie o mare răbdare să mă chinui să le descifrez. Aproape tot atât de mare ca răbdarea pe care trebuie să o aveţi dumneavoastră, cei ce căutaţi să descifraţi şi cele scrise de mine cu Times New Roman de 12. Nici că se putea găsi un alt font mai potrivit. Auziţi numai cum sună “Times New Roman “. Tot Memoriul lui Hadrianus ar putea fi condensat în aceste trei cuvinte magice. Ce ar fi spus oare Traian sau Decebalus sau chiar Hadrianus când ar fi auzit “Times New Roman“ ? Chiar nu îmi dau seama. Dar măreţul Vezina, dar Fuzzi cel tâmpiţel, dar Nuţia, Prima Fufa a Daciei ? Cred că toţi ar fi spus “Nevermore” Sau poate “Encore une fois? ”. Oricum, îi desfid pe toţi aceia care ar avea proasta inspiraţie să se uite în niscai cărţi de istorie şi să le compare cu măreţul Memoriu al lui Hadrianus.
Adevărul nu este acolo unde îl cauţi ci în noi. Ia, ia să mai vedem ce mai scrie nemuritorul Hadrianus, pus de însuşi Traian la această corvoadă.

O, Lari, unde v-aţi ascuns? În villa mea de lîngă Roma, la Tibor, nu mai sunteţi, aici pe insula mea de pe Danubiu iar nu v-am mai găsit. Dacia v-a alungat din tot imperiul? Ce s-a întâmplat cu voi? V-am cărat cu mine peste tot iar acum aţi dispărut. Madama asta care mi-e nevastă, Vibia Sabina, se ţine numai de giumbuşlucuri. Pe unde mă plimb, prin grădinile villei, dau mereu de ea prin boscheţi. Şi asta încă nu e nimic. Nu e singură şi nici măcar cu un bărbat! Să-mi facă mie, Hadrianus aşa ceva, tocmai mie care de-aia am luat-o de nevastă, ca să nu mai cârâie toţi plebeii de ce gusturi rafinate mă bucur. Am pus laba pe ea, am pus-o cu capul între picioare şi i-am tras o mamă de bătaie. Ce credeţi că a făcut? A râs şi a spus că mai vrea, că i-a plăcut. Şi că ar vrea să o bat şi pe hoaţa aia cu care se … Nici nu am cuvinte. Întotdeauna am susţinut că limba latină nu are destule nuanţe care să exprime plinătatea sentimentelor mele. O fi daca mai apropiată? O s-o întreb pe Nuţia când o să ne întâlnim.
Deocamdată aveam treabă până peste cap, tocmai primisem de la Senat numirea ca Guvernator al provinciei Pannonia Inferior, pentru a apăra Dacia de iazygi. Probabil că au contat şi relaţiile mele bune cu Tartacot, regele lor şi cu Alambic, fiul lui. Ba chiar aş putea să spun că nu a fost de lepădat nici prietenia mea cu Nuţia, cea care se ocupa acum de drumurile romane şi de proaspăta ramură a industriei imperiale, turismul cultural.









Traian era deja la Roma, beat de atâta mulţumire când vedea plebea aclamându-l la Colosseum unde se dădeau spectacole gratis. Şi ştiţi cum e, când e gratis şi o sarma e bună şi lumea dă buzna călcându-se pe sandale. Şi acum, având sclavi şi daci şi iliri şi sarmaţi şi germani, îi putea pune să se bată între ei acolo, cine câştiga de trei ori, era liber. Puţini ajungeau să-şi câştige libertatea aşa. Iar când o câştigau, unde să se mai ducă? În ţările lor nu şi-ar mai fi putut găsi familiile, asta dacă mai trăiau. Aşa că sau intrau în armată, unde aveau o soldă asigurată sau se vindeau singuri şi ajungeau iar sclavi pe la vreun patrician mai răsărit, unde erau trataţi foarte bine.
Nuţia era nelipsită de la toate spectacolele, obţinuse exclusivitatea pentru locurile de parcare ale căruţelor şi cailor în jurul Colosseumului, aşa că se umplea de bani. Au fost 123 de zile de dezmăţ imperial, când cine a putut, adică cine a ştiut şi a avut relaţii, a câştigat enorm. Comoara dacilor, oricât de mare ar fi fost, tot nu ajungea la debandada ce apucase Roma. Peste tot se construiau case de piatră, altare la toate colţurile străzilor, temple peste tot unde mai rămăseseră iarbă şi pomi, iar Traian poruncise să se mai şi taie o jumătate de deal, acolo lângă palatul lui, ca să facă un nou forum. Iar în mijlocul lui, ca un enorm simbol falic, ridicase o coloană cu filet, pe care se înşuruba descrierea celor două războaie cu dacii, punându-se pe el dând sfaturi legionarilor, la fiecare spiră odată. Toţi luptătorii şi daci şi romani erau vopsiţi în culori naturale şi aveau înfipte în găuri anume făcute în palme, săbii, suliţe, pe cap legate pampoane, pe jos pământul se vedea acoperit cu sânge, totul ca să se vadă teribilul efort pe care l-a depus el. A mai vândut şi nişte terenuri de prin jurul Romei, unde toţi îmbogăţiţii războaielor îşi construiau ville. Era moda unor ville ca nişte buncăre, cu vedere frumoasă către cimitire. Cu cât se vedeau mai multe morminte, cu atât era locul mai căutat. Videanus, un fost obscur tăietor de marmură de lângă villa mea din Tibor, Tivoli, cum îi ziceau ţăranii, era renumit pentru marele număr de morminte ce se vedeau de pe terasa lui, unde juca table şi popa-prostu pe dezbrăcate cu cei mai vechi senatori. Nici Nuţia şi nici cele două fete ale lui Traian nu erau lipsite de la aceste jocuri nevinovate. Dacă se întâmpla să piardă trebuiau să se ascundă printre morminte iar senatorii să le găsească. Şi nu se ascundeau ele chiar, chiar bine, aşa că urma o chirăială de ziceai că se aude până-n Roma.

Ce scrie aici mai departe ? Nu pot să cred. Hadrianus să se apuce şi el de astfel de jocuri pe insula lui panonică? Nu se poate. El este un tip sobru şi başca că este mai este şi prefect sau guvernator. Trebuie să fiu atent cum traduc aceste semne, altfel CNA-ul intergalactic s-ar putea să-mi găsească ceva pe sub coadă. Ieri abia am reuşit să fac nişte modificări pe blog. Nu mai mergea nici o salvare. Azi merg. Se mai întâmplă. Nu vedeţi că până şi software-ul făcut de americani pentru Casa naţională de asigurări de sănătate a dat chics şi au închis mustăria până luni. Da, da, americanii sunt de vină că guvernul a pus laba pe banii de la Casa de sănătate. Lasă că le arătăm noi şi lor, aşa cum le-a arătat şi Băşinescu lui Sorcovy şi Îngeresei.
- Români, întoarceţi armele!
- &&&###¤¤¤¤¤@@@##@@@!!!!!! …
- Aoleo! Nu spre voi bă … !

 

Memoriul lui Hadrianus – douăzeci

13 ianuarie 2011

Memoriul lui Hadrianus – douăzeci

Memoriul lui Hadrianus, manuscript descoperit de mine în Talciocum de Porta Pantelimonensis şi ajuns la cel de al douăzecilea fasciculeţ. Hai să încercăm să mai punem câteva file la acest nu destul de preţuit Memoriu!

Situaţia pentru mine, Hadrianus, nu era prea roză. Nu era bine să mă întorc la Roma odată cu Traian. Apropierea prea mare de putere dă bătăi de cap tuturor. Aşa că, deocamdată, i-am găsit lui Traian pe un dac nu prea tânăr, dar care în schimb spunea că ştie unde sunt comorile dacilor. Şi Traian, aşa cum mă aşteptam, începu să îmbine utilul cu plăcutul. După cum îl strânse în tot felul, Becilis sau Imbecilis, nu se mai ştie exact cum îl chema, spuse tot ce ştia sau tot ce fusese pus să dea din gură. Cică toate s-ar afla sub râul Sargeţiei, puse de către Decebal acolo, după care omorîse pe toţi cei ce ştiau locul. Şi Imbecilis cum scăpase? Oricum, Traian, care nu avea ce pierde, puse să se mute din loc râul, săpară şi chiar găsiră comoara.









Era uriaşă. O sută de care au trebuit ca să fie transportată la Roma. Nimeni nu s-a mai gândit cum de pusese Decebal toate comorile la un loc, şi ştia de ele tocmai imbecilul de Imbecilis. Şi cum de semăna povestea asta cu alta petrecută mai demult parcă prin Macedonia, unde Eudeleon, regele paeonilor a păţit acelaşi lucru, dar pe un râu numit … Sargentia, cu vreo trei secole înainte. Iată că lui Traian i-a prins bine faptul că neam de neamul lui nu umblase prin biblioteci, ci doar prin lupanare, iar de acolo doar de Sargetia – Sargentia nu putea afla.
Tot umblau zvonuri despre comorile lui Decebal ascunse în fostele altare din peşterile din jurul Sarmisegetuzei, dar cui îi mai păsa de ele.
Eu am luat-o pe Maris în jos, până am ajuns la Tisia, apoi până la Danubius, acolo unde la venire pusesem ochii pe o insuliţă tare frumoasă, bună pentru o villa a mea. În trei luni am şi ridicat-o, cu ajutorul iazygilor puşi cu plăcere la dispoziţie de către Tartacot şi Alambic şi a panonilor, un trib dacic, care nu mai vorbeau decât latina orientală. Am trimis şi după aia mică, adică după nevastă-mea, ca să fiu mai clar. Când a sosit am avut un şoc electric pot să spun. Era o doamnă în toate alea. Avea şi sâni, şi nu din aceia de se poartă acum, din politrinitrat de sulfatimetilobenzen acidulat, decorticat şi care, de-i strângi un pic mai tare, aşa soldăţeşte sau marinăreşte, cum se spune, sare din ei un şuvoi de parecetilogluconat de potasiu, de te scarpini la ochi o săptămână. Erau chiar naturali de tot şi-ţi saliva gura doar când te uitai la ei, aşa un pic din profil. În rest, ce poţi să mai zici, i se făcuse şi rodajul şi revizia, corespundea peste tot. Aveam de ce să-i mulţumesc Nuţiei, se cunoştea înalta şcoală a Primei Fufe.
Vibia Sabina, că aşa o chema pe nevastă-mea, era să şi uit, îmi povestea tot timpul despre Nuţia, cât de afectată a fost când a aflat de moartea lui Decebal. Cică şi Dokiţa la fel. Acum, ce-or fi vrut? Şi cu războiul câştigat de noi şi cu un Decebalus cu capul pe umeri? Le-am transmis că după ce se mai liniştesc lucrurile şi dacă senatorul fost legionar Draganus scoate şi el un milion de sesterţi, îi dau voie să cioplească acolo în cheile strâmte ale Danubiusului o căpăţână mare, să zică toţi că ar fi Decebal. Draganus a venit şi cu proiectul, care, ptiu drace, semăna leit cu Draganus, cel lat în fălci, dar fără nas şi nicidecum cu Decebalus.
Am spus că să mai aşteptăm un pic, până o uita lumea cum arăta Decebalus, dar să luăm milionul de sesterţi. Aşa au fost mulţumite şi Nuţia, cea care urma să se ocupe de gestionarea sesterţilor până s-o ridica monumentul, şi Dokiţa, care avea copyrightul pe imaginea lui Decebalus şi Vibia Sabina, care mai schimba un pic locurile, că se cam săturase să stea la coada vacilor, a oilor şi a caprelor de la Villa Hadriana din Tibor de lângă Roma.









Traian a înfiinţat funcţia de curatores, reprezentant al împăratului în provincii, pentru a limita pe cât posibil corupţia şi furtul din banii imperiului. La 5 mile de Tapae, a fost întemeiată Ulpia Traiana, având numele complet de Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, de către guvernatorul Daciei romane, Decimus Terentius Scaurianus, având forma unui dreptunghi cu colţurile rotunjite. Ce idee proastă. Puteau să facă nişte turnuri rotunde, înalte, dacă chiar ar fi vrut să le folosească la apărare.
Acum că erau lucrurile cât decât puse la punct, dădurăm dispoziţie ca 100.000 de daci să fie mutaţi în sudul Danubiului, dintre care 10.000 să fie trimişi la Roma ca sclavi. În locul lor se dădu pământ în Dacia tuturor legionarilor de peste 35 de ani, că tot erau bătrâni şi nu mai puteau fi alergaţi prin toate coclaurile imperiului, că le crescuse şi lor burta, cu toate sălile de sport construite la iniţiativa Nuţiei. Cât despre bazinele de înot, ele s-au redus la Frigideriu şi Căldurariu, în loc să se respecte normele imperiale. Legiunea IIII Flavia Felix cantonată la Sarmizegetusa Regia, se trezi că nu are decât o baie de 30 de coţi, cel puţin aşa spuneau sursele Senatului, ceea ce era o ruşine pentru nişte cetăţeni romani. Ehei, sestert cu sestert se face un loc în Panteon, aşa că Nuţiei nu-i păsa de asta.

Memoriul lui Hadrian – nouăsprezece

10 ianuarie 2011

Memoriul lui Hadrian – nouăsprezece

Acesta este al nouăsprezecelea capitolaş al Memoriului lui Hadrianus, manuscript descoperit de mine în Talciocum de Porta Pantelimonensis, talcioc desfiinţat de primarul sectorului II, Neculai Onţanul, cel făcut general pentrucă a trecut dela PSD la PD, după ce înainte inaugurase aici Piaţa Dobroieşti, apoi Piaţa de angro Dobroieşti, unde se vindeau cu camioanele varză, struguri, ceapă, căci la fiecare alegere aici trebuie să se inaugureze câte ceva. I-a venit apoi rândul Talciocului, ce putea să fie o întreprindere foarte rentabilă, dacă nu s-ar fi furat pe rupte banii care se cuveneau statului prin biletele de intrare, atât pentru cei ce vindeau, cât şi pentru cei ce cumpărau. Iar acum s-au strâns aici toţi lumpenii străzilor, toţi drogaţii, căci se câştigă mai bine din banii de la buget, prin înfiinţarea unui Azil de Noapte. Dar să-l lăsăm în plata dânsului, iar noi să mai încercăm să mai punem câteva file la acest nepreţuit cum se cuvine, Memoriu!

- Salvete Legionari!
Aşa îşi începu discursul Traian. Dar ce să vă spun, nu ştiu câţi îl înţeleseră. Unii nici nu aveau cum să-l audă, dar’mite să-l înţeleagă, cum erau pitiţi printre pomi, să-şi mai dea drumul la udeală.
Dar mulţi, veniţi din toate cele 64 de colţuri ale Imperiului, nu pricepeau latina romană, ei vorbind latina din colţul lor. Cea mai răspândită era latina orientala, cum îi spuneau ei, latina plebei din tot orientul, dar şi din Egypt, din Lybia, din Anatolia, Scytia şi acum şi din Dachia. Era o latină mai aspră, cu nişte consoane pe care nici nu le puteai pronunţa, Ş, Ţ, şi cu vocale la care trebuia să-ţi plimbi limba prin gură şi tot nu ieşea ce pronunţau ei. Ia auziţi : Ăăăă, Îîîî !
Adică Traian trebuia să spună
- Hă, Hă, Hă
Iar legionarii să răspundă, toţi în cor
-Hî, Hî, Hî
Şi aşa se puteau înţelege, cât de cât, adică fiecare cam ce credea.
- Errare humanum est, sed perseverare diabolicum…
- Ce spusăşi?
- Salvete linguae latinae amatores! Non credebam iam esse in nostra patria unum locum ubi latinae sermonis amantes loqui possunt. Feliciter administratore!
- Vă căpiarăţi de tăt!
- Hă, Hă, Hă, Plurimas gratias!
Aşa că Traian vorbea, vorbea, de nu mai tăcea şi nimica nu spunea. Iar legionarii erau încântaţi că le vorbea Împăratul.
- Hî, Hî, Hî!
Şi tot aşa până adormeau cu toţii, sprijinindu-se în suliţe, că laptoape nu aveau.
Decebal ajunsese să i-o trimită lui Traian până şi pe sor’sa, pe Dokiţa, dar ce să facă Traian cu ea? A primit-o cu toate onorurile cuvenite şi a trimis-o la Roma, împreună cu zece care de cereale şi murături, date tot de Decebal. La Roma a fost primită bine, mai ales de Nuţia şi de senatori, care, ea, Dokiţa, fiind drăguţă tare, o înconjurau cu tot felul de amabilităţi, cu chermeze, la care se cânta din tamburine şi din flut şi se declamau poezii în latine şi în dacă. Ei cel mai mult îi plăcea flutul, dar, ca să audă mai bine, că era un pic cam trasă de urechea stângă, asta de când era şi ea mică, lipea mai multe flute între ele, nai le zicea ea. Şi-i punea să sufle în naie, şi pe urmă le sufla şi ea. Nuţia era foarte mândră de talentele ei şi mereu repeta
- Suntem mândre că suntem dace!
Şi romanii râdeau şi ei de se prăpădeau de mândreţele de suflătoare în naie.
Iar la Sarmisegetuza, trecuseră două luni de când începuse asediul romanilor şi pe cât de mândri erau şi dacii, pe atât de neajutoraţi deveniseră. Din jurul Dachiei nu mai venea nimeni să-i despresoare, provizii mai aveau, dar ce folos, zidurile pe care le întăriseră atât de mult, începuseră să cadă, romanii aducând mineri dintre celţi, să sape tuneluri. Şi se pomeneau dacii că dintr-o dată un zid de 6 coţi grosime şi 10 înălţime intra brusc în pământ. Dădeau şi ei vina pe zeii care nu-i mai ajutau, dar care zei să-i mai ajute? Ajunseseră să nu mai aibă loc de cadavrele dacilor omorîţi, pe care trebuiau să-i pună cu proptele, să pară mai mulţi pe ziduri. În nordul şi în sudul cetăţii ridicasem două turnuri pe roţi, din care romanii nostri, legionari din tată-n fiu, trăgeau cu arcurile şi cu suliţele în apărătorii cetăţii. Sfârşitul le era aproape.



Decebal, Vezina şi toţi generalii, făcură un consiliu de război, la senatul lor, acela rotund, unde la o cană de sulincă, că nici din asta nu mai era aşa multă, hotărîră ca Decebal cu încă doi generali şi cu un pluton de cavalerişti, să străpungă noaptea încercuirea romană şi să se salveze spre Ranisstorum, dincolo de Germisara, să adune acolo o nouă oaste şi să ne cuprindă pe noi prin spate. Şi chiar au reuşit să fugă, v-am spus că puţină sulincă face dintr-un dac un drac. Traian m-a pus că notez neapărat asta, că dacii băuseră sulincă, băutura zeilor, altfel s-ar fi crezut că era din vina noastră. Şi m-a mai pus să scriem pe harta aceea nouă a Dachiei “Hic sunt dracones”. Şi chiar aşa era. Cetatea încă se mai putea folosi, aşa că a lăsat aici o legiune întreagă, ce s-a instalat, legionarii şi-au făcut o baie din resturile de la temple ce mai rămăseseră în picioare, au mărit încă puţin zidul, mărind terasa interioară, au decolmatat fântâna cea frumoasă de lângă drumul lor sacru, acela ce fusese acoperit, şi au ridicat acolo un mic templu al lui Marte, să aibă ce face soldaţii în timpul lor liber. A trimis apoi legionarii să-l alerge pe Decebal, să-l prindă şi să-l aducă viu la el, la împărat, ca să fie arătat la Roma. Traian se duse la Ranisstorum, pe Maris, unde dacii încă mai opuneau o rezistenţă serioasă. Aici îi fu adusă vestea cea bună că Decebal a fost prins şi vestea cea rea că se omorîse singur. Legionarul, şef de cuib, Claudius Maximus Tiberius, nu putuse decât să bage în sac capul şi mâna dreaptă ale lui Decebal şi împreună cu câţiva martori ai vitejeştei lui fapte, să meargă la Traian. Acesta după o amănunţită anchetă, nu cumva să fie vorba de vreo substituţie de cap, le puse într-un butoiaş cu sare şi cu miere şi le trimise la Roma. Acolo fuseră puse bine la rece până la întoarcerea lui Traian. Acesta mai avea de lucru în Dachia. Trebuia să găsească marile tezaure regale şi să lase o administraţie puternică.

Memoriul lui Hadrian – optsprezece

6 ianuarie 2011

Memoriul lui Hadrian – optsprezece

Manuscriptul descoperit de mine în Talciocum din Porta Pantelimona, manuscript cunoscut şi recunoscut acum sub numele de Memoriul lui Hadrianus, spre a se deosebi de toate mizeriile de până acum, traduse de doamne şi domniţe care mai de care mai mai, ce merită tot ce am putut eu mai bun, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau tare, tare de tot, de coada tingirii ăleia nespălate, pe care o folosesc la încălzit oase găunoase. Şi autoarele alea, fiind şi ele destul de năclăite şi la vorbă şi la port, îţi vine să le faci ceva contrar tuturor normelor europene, care oricum nu se aplică pe la noi şi să te apuci de tradus iar una, două păginuţe din preţiosul manuscript ce acum îmi aparţine cu totul.

Şi aici, în Costidava am văzut în ce a rămas din zidurile de apărare ale cetăţii, bucăţi din templele vechi ale dacilor, ce făceau fala regiunii, de veneau şi greci şi romani să le vadă şi să se închine la ele. Templele sunt temple şi spiritul zeilor aici sălăşuieşte. Când se războiesc două popoare, nu ele se bat ci zeii lor. Deaceea când unii pierd războiul, înseamnă că zeii lor au fost mai slabi decât ai celor care au câştigat, templele lor fiind normal să fie date noilor zei, mai puternici. Dar niciodată nu am văzut ca un popor să-şi distrugă singur templele, la ai căror zei s-au încredinţat sute de ani. Romanii nu au dărâmat nici un templu niciodată, cu excepţia celui din Palestina, din Ierusalim, unde populaţia nu a vrut să accepte să se închine şi zeului-împărat al Romei, aşa cum se face în tot imperiul nostru. Nimeni nu i-ar fi împiedicat să se închine şi la Yahve al lor. Dar dacii recunoscuseră şi că au pierdut războiul şi că zeii noştri au fost mai puternici decât ai lor. Şi atunci? De unde atâta încrâncenare şi pe popii lor şi pe temple? Spuneau unii daci pe care-i luasem prizonieri că frumoasele temple de la Sarmisegetuza fuseseră arse şi dărâmate, acoperişurile de ţiglă căzuseră iar tamburii cei mari de la coloanele de andezit, coloane cum nu se mai văzuseră decât în Grecia şi la Roma, fuseseră puşi în zidul cetăţii, care fusese mărită. Până şi pilaştri din jurul templelor, cei ce arătau zona sacră, fuseseră sparţi. Cât despre preoţii lor, popii, cum le spuneau, capetele lor se vedeau de la depărtare, puse în pari lungi pe zidurile cetăţii.
Ba chiar voiau să dea vina pe noi, cică noi romanii le-am fi distrus atunci când am impus demantelarea zidurilor de apărare. Cum să dărâmăm noi temple? Zeii noştri unde să mai sălăşuiască? Aşa că neavând temple şi popi, dacii trebuiau să fie siliţi să părăsească oraşele pe care şi le ridicaseră în munţi. Vom ridica noi alte oraşe, mai mari şi mai aproape de ape, să se poată asigura mai uşor circulaţia trupelor, a civililor şi a mărfurilor. Poate şi o parte din daci ar fi bine să-i mutăm în Moesia, iar aici să aducem legionari din Britania şi Palestina.
Dar până atunci mai era. Sulidava nu a fost nici o problemă pentru noi. Fusese părăsită, ca şi casele şi turnurile de apărare. Decebal îşi schimbase tactica. Trimisese femeile cu mulţi copii în nord, dincolo de Moigrad, inclusiv pe fata lui. Ceilalţi erau evacuaţi prin cetăţile ce tocmai se ridicau în spatele marelui val de apărare, unde îşi trimisese din timp armamentul greu şi “rezerviştii”. Valul includea şi Sarmisegetuza şi celelalte cetăţi mai vechi din jur.
Au fost probleme cu ocuparea davei din Prisaca, pusă chiar pe culme şi pe drumul de care pe care se căraseră blocurile fasonate de piatră către Sarmisegetuza. A trebuit să construim turnuri pe roţi, din care arcaşii noştri să tragă direct în cetate. Turnurile au fost de câteva ori incendiate, dar am putut să lansăm din ele cu catapultele ulei căruia-i dădeam foc, aşa că până la urmă a luat foc şi dava lor.
Mai prost stăteam cu mâncarea, nu mai găseam nimic. Legionarii bătrâni se cereau la vatră iar cei tineri umblau după dăcoaice, că şi alea îşi ridicau fustele de pe metereze, de nu mai vedeai unde să tragi şi ce să nimereşti. Se întâlneau noaptea şi pe urmă dă-i şi dă-i cu scărpinatul. Şi nu mai aveam nici unsoare din aia bunecuvântată de zei şi nici nu era prin apropiere Nuţia, Prima Fufa, cea care le ştia pe toate dacă era plătită. A trebuit să trimitem la Decebal o delegaţie din ăia pe care-i mânca mai tare şi să se roage să ne dea unsoare. Târgul s-a făcut. Noi ne retrăgeam zece mile şi ei ne dădeau zece borcane din acelea din scoarţă de brad, pline cu unsoare. Ce era să facem? Am luat borcanele, ne-am uns şi ne-am retras zece mile. Şi doar ştiam că şi-au trimis femeile departe. Astea însă erau din legiunile Nuţiei, pe care dacii le foloseau din plin contra noastră. Zece mile înapoi! Poftim situaţie! Şi am mai cumpărat şi 500 de prezervative, din acelea solide, împletite de dăcoaice din lână de oaie. Erau solide întradevăr, dar nu ştiu dece nu prea aveau efect. Probabil că mai trebuia spusă vreo rugăciune ceva către Esculap, cel cu şarpele şi paharul de şampanie. Traian, când a auzit de trocul nostru cu dacii, a zis că ne bagă pe gât toată unsoarea aia, cu tot cu coaje şi cu degetele alea împletite şi că în trei zile să recuperăm cele zece mile pierdute. N-au fost trei zile, au fost două săptămâni, dar măcar nu ne mai scărpinam, aşa că nici Traian n-a mai zis nimic, doar îi dădusem şi lui.
Aveam trupe de jur-împrejurul Sarmisegetuzei, la o distanţă de 10 până la 50 de mile romane. Nu reuşeam însă să străpungem Valul lor de palisade, redute, turnuri, cetăţi în plină construcţie. Nu ştiu pe unde se aprovizionau, dar tare aveam bănuiala că peste tot se descurcau ca şi noi. Corupţia era la mare ţinută în tot imperiul. Traian ştia, dar nu avea ce face. Dacii ştiau şi profitau. Partidele, adică familiile, îşi băgau toţi incompetenţii în funcţii de conducere. Acumulau şi ei obiecte de aur, de argint, de sticlă, terenuri pe care-şi ridicau ville cu mai multe etaje, la ce le-or fi trebuit nu ştiu. Şi asta se întâmpla nu numai la Roma ci şi în provincii.
Cum reuşeam să spargem unul din valuri, ne dădeam seama că mai sunt altele în spatele lui. Ne-au trebuit şase luni să ajungem până sub zidurile Sarmisegetuzei. Se făcuse deja toamnă. Iar magaziile dacilor gemeau de cereale, de mazărea cea de Tomis, aia îmbrăcată în teci kaki şi mai ales de murături, celebrele murături dacice, varză, marză, larză, pepenaşi albi şi galbeni, mere, pere, toate puse lângă palatul lui Decebal. Şi bineînţeles, licoarea licorilor, sulinca făcută după reţeta vândută de Alambic lui Fuzzi. Cu o duşcă de sulincă transformai un dac într-un drac.