Memoriul lui Hadrian – nouăsprezece

10 ianuarie 2011

Memoriul lui Hadrian – nouăsprezece

Acesta este al nouăsprezecelea capitolaş al Memoriului lui Hadrianus, manuscript descoperit de mine în Talciocum de Porta Pantelimonensis, talcioc desfiinţat de primarul sectorului II, Neculai Onţanul, cel făcut general pentrucă a trecut dela PSD la PD, după ce înainte inaugurase aici Piaţa Dobroieşti, apoi Piaţa de angro Dobroieşti, unde se vindeau cu camioanele varză, struguri, ceapă, căci la fiecare alegere aici trebuie să se inaugureze câte ceva. I-a venit apoi rândul Talciocului, ce putea să fie o întreprindere foarte rentabilă, dacă nu s-ar fi furat pe rupte banii care se cuveneau statului prin biletele de intrare, atât pentru cei ce vindeau, cât şi pentru cei ce cumpărau. Iar acum s-au strâns aici toţi lumpenii străzilor, toţi drogaţii, căci se câştigă mai bine din banii de la buget, prin înfiinţarea unui Azil de Noapte. Dar să-l lăsăm în plata dânsului, iar noi să mai încercăm să mai punem câteva file la acest nepreţuit cum se cuvine, Memoriu!

- Salvete Legionari!
Aşa îşi începu discursul Traian. Dar ce să vă spun, nu ştiu câţi îl înţeleseră. Unii nici nu aveau cum să-l audă, dar’mite să-l înţeleagă, cum erau pitiţi printre pomi, să-şi mai dea drumul la udeală.
Dar mulţi, veniţi din toate cele 64 de colţuri ale Imperiului, nu pricepeau latina romană, ei vorbind latina din colţul lor. Cea mai răspândită era latina orientala, cum îi spuneau ei, latina plebei din tot orientul, dar şi din Egypt, din Lybia, din Anatolia, Scytia şi acum şi din Dachia. Era o latină mai aspră, cu nişte consoane pe care nici nu le puteai pronunţa, Ş, Ţ, şi cu vocale la care trebuia să-ţi plimbi limba prin gură şi tot nu ieşea ce pronunţau ei. Ia auziţi : Ăăăă, Îîîî !
Adică Traian trebuia să spună
- Hă, Hă, Hă
Iar legionarii să răspundă, toţi în cor
-Hî, Hî, Hî
Şi aşa se puteau înţelege, cât de cât, adică fiecare cam ce credea.
- Errare humanum est, sed perseverare diabolicum…
- Ce spusăşi?
- Salvete linguae latinae amatores! Non credebam iam esse in nostra patria unum locum ubi latinae sermonis amantes loqui possunt. Feliciter administratore!
- Vă căpiarăţi de tăt!
- Hă, Hă, Hă, Plurimas gratias!
Aşa că Traian vorbea, vorbea, de nu mai tăcea şi nimica nu spunea. Iar legionarii erau încântaţi că le vorbea Împăratul.
- Hî, Hî, Hî!
Şi tot aşa până adormeau cu toţii, sprijinindu-se în suliţe, că laptoape nu aveau.
Decebal ajunsese să i-o trimită lui Traian până şi pe sor’sa, pe Dokiţa, dar ce să facă Traian cu ea? A primit-o cu toate onorurile cuvenite şi a trimis-o la Roma, împreună cu zece care de cereale şi murături, date tot de Decebal. La Roma a fost primită bine, mai ales de Nuţia şi de senatori, care, ea, Dokiţa, fiind drăguţă tare, o înconjurau cu tot felul de amabilităţi, cu chermeze, la care se cânta din tamburine şi din flut şi se declamau poezii în latine şi în dacă. Ei cel mai mult îi plăcea flutul, dar, ca să audă mai bine, că era un pic cam trasă de urechea stângă, asta de când era şi ea mică, lipea mai multe flute între ele, nai le zicea ea. Şi-i punea să sufle în naie, şi pe urmă le sufla şi ea. Nuţia era foarte mândră de talentele ei şi mereu repeta
- Suntem mândre că suntem dace!
Şi romanii râdeau şi ei de se prăpădeau de mândreţele de suflătoare în naie.
Iar la Sarmisegetuza, trecuseră două luni de când începuse asediul romanilor şi pe cât de mândri erau şi dacii, pe atât de neajutoraţi deveniseră. Din jurul Dachiei nu mai venea nimeni să-i despresoare, provizii mai aveau, dar ce folos, zidurile pe care le întăriseră atât de mult, începuseră să cadă, romanii aducând mineri dintre celţi, să sape tuneluri. Şi se pomeneau dacii că dintr-o dată un zid de 6 coţi grosime şi 10 înălţime intra brusc în pământ. Dădeau şi ei vina pe zeii care nu-i mai ajutau, dar care zei să-i mai ajute? Ajunseseră să nu mai aibă loc de cadavrele dacilor omorîţi, pe care trebuiau să-i pună cu proptele, să pară mai mulţi pe ziduri. În nordul şi în sudul cetăţii ridicasem două turnuri pe roţi, din care romanii nostri, legionari din tată-n fiu, trăgeau cu arcurile şi cu suliţele în apărătorii cetăţii. Sfârşitul le era aproape.



Decebal, Vezina şi toţi generalii, făcură un consiliu de război, la senatul lor, acela rotund, unde la o cană de sulincă, că nici din asta nu mai era aşa multă, hotărîră ca Decebal cu încă doi generali şi cu un pluton de cavalerişti, să străpungă noaptea încercuirea romană şi să se salveze spre Ranisstorum, dincolo de Germisara, să adune acolo o nouă oaste şi să ne cuprindă pe noi prin spate. Şi chiar au reuşit să fugă, v-am spus că puţină sulincă face dintr-un dac un drac. Traian m-a pus că notez neapărat asta, că dacii băuseră sulincă, băutura zeilor, altfel s-ar fi crezut că era din vina noastră. Şi m-a mai pus să scriem pe harta aceea nouă a Dachiei “Hic sunt dracones”. Şi chiar aşa era. Cetatea încă se mai putea folosi, aşa că a lăsat aici o legiune întreagă, ce s-a instalat, legionarii şi-au făcut o baie din resturile de la temple ce mai rămăseseră în picioare, au mărit încă puţin zidul, mărind terasa interioară, au decolmatat fântâna cea frumoasă de lângă drumul lor sacru, acela ce fusese acoperit, şi au ridicat acolo un mic templu al lui Marte, să aibă ce face soldaţii în timpul lor liber. A trimis apoi legionarii să-l alerge pe Decebal, să-l prindă şi să-l aducă viu la el, la împărat, ca să fie arătat la Roma. Traian se duse la Ranisstorum, pe Maris, unde dacii încă mai opuneau o rezistenţă serioasă. Aici îi fu adusă vestea cea bună că Decebal a fost prins şi vestea cea rea că se omorîse singur. Legionarul, şef de cuib, Claudius Maximus Tiberius, nu putuse decât să bage în sac capul şi mâna dreaptă ale lui Decebal şi împreună cu câţiva martori ai vitejeştei lui fapte, să meargă la Traian. Acesta după o amănunţită anchetă, nu cumva să fie vorba de vreo substituţie de cap, le puse într-un butoiaş cu sare şi cu miere şi le trimise la Roma. Acolo fuseră puse bine la rece până la întoarcerea lui Traian. Acesta mai avea de lucru în Dachia. Trebuia să găsească marile tezaure regale şi să lase o administraţie puternică.