Memoriul lui Hadrian – nouă

5 decembrie 2010

Memoriul lui Hadrian – nouă

Continuă, cotinuă Manuscriptul lui Hadrian, manuscript găsit de mine în Talciocul din Pantelimon, numit tot de mine Memoriul lui Hadrian, spre a se deosebi de toate memoriile, de doi bani sau de douăsute de euroi, care de care mai false, fără de nici o îndoială, traduse de doamne şi domniţe pentru care chiar am stimă, dar din autori ce mai bine se ţineau zdravăn de coada tingirii, să nu cadă în ea sau să se dea pe spate şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză sfârâitoare şi rău mirositoare.

Nu înţelegeam dacă am câştigat sau am pierdut. Era o singură cale de a afla. Să verific, să văd cu ochii mei dacă se vor aplica aceste prevederi ale tratatului şi abia apoi să-i spun lui Traian ce succes nesperat am avut. I-am spus Nuţiei ce vreau. Vezina a fost de acord, doar să-i dau o lună, ca să poată transmite ordinele şi să organizeze aplicarea întocmai a tratatului. Pe urmă puteam să vin şi la Costidava chiar şi să caut orice. Nu aveam de ales. Vezina îl căuta de zor pe Fuzzi, ce era de negăsit. Aveam unele bănuieli, aşa că m-am dus într-o doară acolo unde se construia Templul lui Marte, cel comandat de mine. Într-un şopron unde dormea liota de sclavi iazygi l-am găsit. Cu ochii umflaţi de nesomn, parcă era bătut de zei, era la o masă unde juca ţintar. Cu cine? Cu cine putea să joace ţintar Fuzzi? Cu Alambic, bineînţeles. Alambic mai că nu juca pe scaun, se foia de pe o bucă pe cealaltă, nu-şi mai încăpea în pielea lui de bucurie. Îşi câştigase haremele înapoi. Degeaba îi spunea Fuzzi că nu are decât să şi le răscumpere singur de la Roma, pe unde probabil funcţionau acum, bugetate de senatori. El o voia pe protejata lui, parcă o chema Kyntia şi pe sora ei mai mică, Lyntia. Ei, dar cele două fete aşteptau ele sfârşitul tratativelor sus în vârful Sulidavei, dar nu ca să-l revadă pe Alambic ci pe Fuzzi. Îl aşteptau sus în palat, stând în fân şi uitându-se spre vale. Vezina trimisese imediat la Decebal rezultatul “tratativelor” cu mine şi dăduse în acelaşi timp dispoziţii către cele zece cetăţi. Pe lângă cele scrise, îi mai adunase separat pe soli şi le dăduse nişte instrucţiuni numai de ei ştiute. Nu am reuşit să aflu despre ce era vorba, dar nici nu mă interesa. Rău am făcut.
Abia peste o jumătate de an am aflat. Dăduse dispoziţie să fie mutate toate armele grele dincolo de Petrarosa, la Poiana Regelui, cea aflată sus pe culme şi înconjurată de un val imens de mai mult de 30 de mile şi înalt de 9 coţi. Acolo se aflau şi zeci de peşteri, ce comunicau una cu alta pe dedesubt şi în care au dus tezaurele regeşti ale celor zece cetăţi. Au şi zidit unele intrări în peşteri, aşa că nimeni nu mai putea şti ce se află acolo. De la depărtare se vedea doar o cunună imensă de stâncă ce ieşea din păduri, inabordabilă. Dar atunci când am aflat era prea târziu. O altă măsură pe care am aflat-o atunci a fost că a dat dispoziţie să fie imediat spânzurat Chiorul, Marele Preot al Daciei. Cineva trebuia să fie vinovat şi acela în niciun caz nu trebuia să fie el, Vezina şi nici Marele Decebalusul. Într-o singură noapte şi Chiorul şi toţi marii preoţi au fost spânzuraţi în faşe templelor lor, care fură dărâmate şi tot avutul luat în numele Marelui Decebalus. Mulţimea de daci fremăta de bucurie, de parcă s-ar fi câştigat războiul. În toate agorele cetăţilor s-au citit comunicate din partea lui Decebalus, a lui Diegis şi a lui Vezina, prin care se arătau clauzele tratatului cu Roma, pe care trebuiau să le îndeplinească dacă voiau să existe în continuare.
Şi clauzele erau dure. Demolarea zidurilor cetăţilor principale, în special ale Costidavei şi Sarmisegetuzei. Sulidava şi Petrarosa au scăpat cu zidurile întregi, sub motiv că ar fi părăsite. Legionarii fugiţi din trupele romane trebuiau să fie predaţi romanilor. De fapt, cei care voiau înapoi în imperiu, li s-a dat voie. Cei ce nu voiau, s-au refugiat în nord, unde erau tot daci, dar care nu făceau parte din Dacia lui Decebal. Inginerii constructori, ce veniseră pentru un salariu mai bun la Sarmisegetuza şi în împrejurimi, aveau grijă de coada vacilor, spunând că sunt văcari roxolani. În cetăţi dacii semănau secară, semn că gata, s-a terminat cu războiul. Pe Maris pluteau în continuare corăbiile cu sare, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar aurul, aurul nu mai era nicăieri. Dacii spuneau că n-au avut niciodată, doar cel pe care îl cumpărau de la noi romanii. Umblau tot felul de zvonuri, dar ce, te puteai lua după surse?
Dacii dărâmau zidurile cetăţilor, asta am văzut-o cu ochii mei, dar parcă apăruseră mai multe valuri, înalte, care lăsau totuşi drumurile libere. Libere, dar în două zile puteau fi închise cu uşurinţă. Când am ajuns la Costidava, jos, la poale cete de daci dănţuiau aliniaţi şi scandând
« – Traian şi Decebalus, pacea ne-au adus, Vezina şi cu Hadrianus, mâncare ne-au adusus! Hă, hă, hă!»
Era ceva înspăimântător. Parcă era o imagine din Hades. Mii de daci ţopăind, rânjind la noi şi scandând versuri din «Cântarea Daciei». Iar sus pe dealul pe care era cocoţată cetatea se dărâmaseră casele şi se plantaseră brazi argintii ce înscriau cuvintele « Roma – Sarmis 2000 de ani »

Ca să nu mă obosesc cumva să urc până la cetate, ridicaseră una chiar lângă drum din BCA, ca să fie mai uşor de dărâmat, iar pentrucă Decebalusul nu putuse veni, tocmai sărise un gard şi i se stricase noada, i-au ridicat alături, tot lângă drum, între cetatea cea din BCA şi o latrină, un bust frumos, dar cam mare. Măcar era acolo.
Auzisem şi că Vezina micşorase soldele militarilor lui, precum şi pe ale păstorilor şi văcarilor cu 25 %, pe motiv că este criză în Britania şi în Mexic. Se aştepta să se pună bir şi pe laptele mamelor dace, iar surplusul să fie redistribut celor ce nu au, mai ales bărbaţilor apropiaţi lui Vezina. Lovitura dată popilor a fost o idee bună, îi scutea pe daci de birurile pentru construcţia de temple şi mai ales a Marelui templu de andezit pe care Chiorul voia să-l ridice chiar în locul agorei Sarmisegetuzei, puţin la nord-vest de palatul lui Decebal.
În general am fost mulţumit de măsurile luate de daci, puteam acum să-i raportez lui Traian că războiul se sfârşise cu un triumf total pentru noi. Am şi trimis călăreţi cu un papirus lung de zece coţi, în care îi explicam totul pe îndelete.
Ceva totuşi mă neliniştea. Rânjetele satisfăcute şi tâmpe ale dacilor, excesul lor de zel, mulţumirea exagerată pe care mi-o arăta Nuţia, care nu se grăbea să se ducă înapoi la Decebalus, acolo unde credeam că-i era locul. Mămăliga dacică, cea de mei, bineînţeles, parcă stătea să explodeze. Mai erau şi problemele lui Fuzzi. Cele două surori nu voiau şi pace să plece la Alambic, care-şi câştigase şi libertatea, atât a lui cât şi a celorlalţi iazygoi hoţi. Ziceau că dacă a renunţat odată la ele, salve, ele mai bine stau în fân cu Fuzzi. Fuzzi râdea de se prăpădea, ba şi Vezina ba chiar şi eu, eu, Hadrianus. Iar Fuzzi îşi făcuse acolo, lângă Sulidava, un “alambic” i-a zis el şi după el toată lumea, după reţeta lui socră-său, cum ne plăcea să spunem şi scotea, dragi legionari, sulincă tare, să ajungă şi pentru daci şi pentru romani, că ajunseseră toţi să-şi încurce zeii între ei. Şi aşa au rămas încurcaţi până în ziua de azi.