Memoriul lui Hadrian – şaptesprezece

3 ianuarie 2011

Memoriul lui Hadrian – şaptesprezece

Manuscriptul lui Hadrianus, măreaţa descoperire istorică din întreaga Uniune Europeană, cel găsit de mine în Marele Talcioc Balcanic din Porta Pantelimon, manuscript cunoscut şi recunoscut acum sub numele de Memoriul lui Hadrianus, spre a se deosebi de toate mizeriile de până acum, traduse de doamne şi domniţe care mai de care mai mai, ce merită tot ce am avut eu mai bun, dar care au tradus din nişte autoare ce mai bine se ţineau tare, tare de tot, de coada tingirii ăleia nespălate, pe care o folosesc la încălzit te miri ce. Şi autoarele alea, fiind şi ele destul de năclăite şi la vorbă şi la port, îţi vine să le faci ceva contrar tuturor normelor europene, care oricum nu se aplică pe la noi şi să te apuci de tradus iar una, două păginuţe din preţiosul manuscript ce acum îmi aparţine.

Veni iar vremea să o luăm spre Danubiu, să terminăm cu Decebal şi cu toţi ciobanii lui. Pe Vibia Sabina o lăsai în grija Nuţiei, să-i dea ceva lecţii, s-avem ce discuta când m-oi întoarce.
- Las-o în grija mea, necheză Nuţia, să vezi ce pompez în ea, de n-o s-o mai recunoşti.
M-am bucurat. Nuţia ştie să fie foarte simţitoare, atunci când vrea. Mai ales şi când are bani pe mână. Şi avea acum din plin, Traian îi pusese vistieria Senatului la picioare, putea să-şi ia şi sandale, de-alea care se încheiau cu şirete pe după brâu, de se purtau acum, le zicea bi-China, după numele unei ţări care tocmai ne trimisese o delegaţie de şaşii, se pare că toţi erau aşa pe acolo, şi paporniţe din piele de viezure tărcat, din alea care de le strângeai, aruncau un jet de putoare de latrină.
I l-am lăsat şi pe Harapul meu, care, văzând-o, îi arătă vreo 46 de dinţi vampirici, toţi în gură încă. Nuţia îi zâmbi suav şi-i şopti
- Tu nu eşti din şatra aia a mea, de lângă Pleşkoy?
- Ba da, a noastră primă Fufa, de acolo sunt, din satul de lângă Pleşkoy, cel cu cotoi, din Mousaios sau Muzeion, Buzău cum îi zicem noi ăştia mai buzaţii, acolo unde făcurăm o groapă în râuleţ, să avem unde arunca toţi popii care trec p-acolo.
- Daaa, mi s-a părut mie că te cunosc. Nu erai în echipajul de salvamuzeioni şi-ţi ieşea coada prin iţarii ăia scurţi?
- Ba da Prima Nostra Fufa, mata ne aliniaşi acolo să ne măsori.
Şi eu care credeam că e din Afrika. Ce mică e lumea şi plină de surprize. S-ar fi putut să fie chiar şi rude, doar că Prima îşi dădea cu fiertura aia din Pârţul Scroafei.
Şi cum i-am lăsat pe toţi mulţumiţi, am plecat şi eu pe urmele lui Traian, spre Dacia cea neascultătoare. El cu grosul trupelor o luă spre Dierna, traversară Danubiusul pe podul acela de trei surcele şi se împărţiră în trei, unii, cu Traian pe la Palatul lui ce şi-l făcuse chiar înainte de primul mare război, la Zavodava, dacii îi mai ziceau şi Zăvoi, de lângă Tibiscum, să se odihnească puţin, festina lente, alţii, pe Alutus în sus, pe lângă Buridava cea elenizată, nu se ştie prin ce minune, iar alţii tocmai pe la Cumidava, pe unde treceau alte trei drumuri mari ale dacilor. Şi de ce ne apropiam de centrul Daciei, de cele zece cetăţi, de-aia se înteţeau atacurile lor. Legionarii nu puteau să mai doarmă nici noaptea, atacurile erau de o violenţă rară. Dădurăm ordine să se împartă toate armatele în trei. Unii luptau ziua, alţii noaptea iar a treia parte construia castrele de marş.
Eu, Hadrianus, aveam oroare de acel pod turbat şi neterminat, am mers întâi în Panonia, unde tot daci erau, cu excepţia părţii de jos, de lângă Danuvius, unde se aciuiaseră iazygii lui Tartacot, cel mai mic de un cot, căci era pitic de felul lui, dar fii-su, Alambic, era lung şi slab şi cu năravul hoţiei dotat. L-am luat pe Tartacot cu mine, promiţând să-i dau înapoi pământurile luate de la el de către Decebal, a promite este senatorial, nu?
Ştia drumurile Daciei şi puteam avansa mai repede. Dela Singidunium am luat-o pe Tisia şi apoi pe Maris, de am ajuns repede tocmai pe Sargetia, acolo unde se aflau cele mai multe cetăţi dacice, Costidava fiind prima. Şi mai era condusă chiar de Vezina. A trebuit s-o ocolim pe văile dinspre apus, unde erau doar nişte valuri cu palisade, cărora broscarii noştri le-au venit repede de hac. Le ziceam broscari pentrucă atacau cu scuturile puse deasupra capului şi lipite între ele, de părea o carapace de broască ţestoasă. Mai târziu, nişte oameni de bine au umplut lumea că italienii, adică romanii din peninsulă, ar mânca broaşte. Să le mănânce ei de vii pe toate, şi verzi şi râioase. Iar dacii aveau un cult al broaştelor. Îşi învăţau copiii de mici să rupă broaştele în două, trăgând de cele două labe mari şi apoi aruncându-le înapoi în lac. Îi învăţase Zamolxe că în felul acesta numărul broaştelor se va dubla şi frumosul lor cântec va umple toată Dacia. Mai bine îi învăţa cum să se apere de broaştele noastre.









Făcuseră ei nişte instalaţii interesante, dar nu erau gata. Pe nişte ziduri paralele ce ieşeau din cetate, alunecau pe nişte roţi uriaşe, pe a căror axă erau fixate suliţe şi coase. Acestea alunecau omorînd soldaţii ce le stăteau în cale, apoi erau trase înapoi în cetate cu nişte scripeţi. Norocul nostru a fost că nu erau gata, roţile lor se stricau repede, nu erau întărite încă. Iar frânghiile se rupeau uşor.
Când am ajuns sus în Costidava, n-am găsit pe nimeni. Totul ardea, toate casele, toată palisada, dar înăuntru nimeni. Ne uitam unii la alţii şi nu ştiam ca să credem. Cu cine ne-am bătut? Cu nimeni? Atunci pe morţii noştri cine i-a trimis în Hades?
Am pus legionarii să bată picior cu picior toată cetatea. Nimic. De parcă i-ar fi ridicat zeii la cer. Într-un târziu, în fântâna cea secată, au văzut că aşa lateral, suna a gol. Au deschis blănile cele groase şi de acolo au sărit zeci de suliţe, ce i-au omorît pe toţi care erau în fântână. Erau nişte arcuri ce aruncaseră suliţele când am încercat să deschidem. Asta ne-a mai întârziat o zi. Gaura ducea la nişte scări ce coborau până în albia unui pârâu, ce se vărsa jos în Faerag. Pe acolo ieşiseră dacii, luându-şi şi răniţii cu ei. Cine ştie tocmai unde erau acum.

Asta este încă o dovadă că manuscrisul este cel original sau o copie fidelă a lui. Când urcam pe Valea Faeragului, pe drumul ce acum duce spre Luncani, pe dreapta, deci pe partea stângă a văii, se scurgea în Faerag un pârâu, iar pe lângă el apărea ceva ce părea să fie un drum, la care nu se putea ajunge decât urcând abrupt vreo trei metri. Curiozitatea m-a făcut să urc cei trei metri. Nu se făcea numai un drum, ci două. Unul mergea pe lângă pârâu şi contrar aşteptărilor era destul de lat, dar evident neumblat. Am urcat uşor pe el, aproape un kilometru, după care pur şi simplu s-a înfundat. Părea să fi fost o surpare de teren mai veche. Pârâul izvora de sub pietrele prăbuşite şi nu avea un debit prea mare. Pietrele nu erau fasonate, erau doar pietre de râu, cum erau şi pe toată valea foarte abruptă a pârâului. Acum, chiar dacă ar fi fost ceva pietre fasonate, ar fi fost demult luate de locuitorii din Costeşti, ale căror case, până pe la un metru înălţime, din aşa ceva sunt făcute. Abia în ultimii ani le-au tencuit, ca să nu se mai vadă. Neavând altă variantă, am coborît până la confluenţa cu Faeragul, de unde curiozitatea m-a împins pe celălalt drum, care urca ocolind dealul pe care era Cetatea de la Costeşti, Costidava cum este numită în Manuscript. Drumul pare să fi fost chiar un drum de care, făcut cine ştie de cine, posibil de austroungari, ce au exploatat intens lemnul în toată zona, ce m-a scos sus pe o coamă fără copaci. De aici am luat-o în dreapta până la Dealul Cetăţuiei, unde se mai văd doar şanţurile de unde au fost scoase pietrele fasonate ale celor două turnuri, apoi la Cetate. Pe coama pe care am mers erau două stâne de vaci, care şi iernau acolo, locul fiind adăpostit şi de vânt şi de ochii autorităţilor. S-au mirat tare văzându-mă apărând aşa din jos, de unde nu venea nimeni de ani de zile. Acolo sus erau şi copaci în care oamenii puneau crăci înfrunzite pentru hrana de iarnă a animalelor, după un obicei străvechi.