5 decembrie 2010
Continuă, cotinuă Manuscriptul lui Hadrian, manuscript găsit de mine în Talciocul din Pantelimon, numit tot de mine Memoriul lui Hadrian,
spre a se deosebi de toate memoriile, de doi bani sau de douăsute de
euroi, care de care mai false, fără de nici o îndoială, traduse de
doamne şi domniţe pentru care chiar am stimă, dar din autori ce mai bine
se ţineau zdravăn de coada tingirii, să nu cadă în ea sau să se dea pe
spate şi să li se belească târtiţa cea plină de osânză sfârâitoare şi
rău mirositoare.
Nu înţelegeam dacă am câştigat sau am pierdut. Era o singură
cale de a afla. Să verific, să văd cu ochii mei dacă se vor aplica
aceste prevederi ale tratatului şi abia apoi să-i spun lui Traian ce
succes nesperat am avut. I-am spus Nuţiei ce vreau. Vezina a fost de
acord, doar să-i dau o lună, ca să poată transmite ordinele şi să
organizeze aplicarea întocmai a tratatului. Pe urmă puteam să vin şi la
Costidava chiar şi să caut orice. Nu aveam de ales. Vezina îl căuta de
zor pe Fuzzi, ce era de negăsit. Aveam unele bănuieli, aşa că m-am dus
într-o doară acolo unde se construia Templul lui Marte, cel comandat de
mine. Într-un şopron unde dormea liota de sclavi iazygi l-am găsit. Cu
ochii umflaţi de nesomn, parcă era bătut de zei, era la o masă unde juca
ţintar. Cu cine? Cu cine putea să joace ţintar Fuzzi? Cu Alambic,
bineînţeles. Alambic mai că nu juca pe scaun, se foia de pe o bucă pe
cealaltă, nu-şi mai încăpea în pielea lui de bucurie. Îşi câştigase
haremele înapoi. Degeaba îi spunea Fuzzi că nu are decât să şi le
răscumpere singur de la Roma, pe unde probabil funcţionau acum, bugetate
de senatori. El o voia pe protejata lui, parcă o chema Kyntia şi pe
sora ei mai mică, Lyntia. Ei, dar cele două fete aşteptau ele sfârşitul
tratativelor sus în vârful Sulidavei, dar nu ca să-l revadă pe Alambic
ci pe Fuzzi. Îl aşteptau sus în palat, stând în fân şi uitându-se spre
vale. Vezina trimisese imediat la Decebal rezultatul “tratativelor” cu
mine şi dăduse în acelaşi timp dispoziţii către cele zece cetăţi. Pe
lângă cele scrise, îi mai adunase separat pe soli şi le dăduse nişte
instrucţiuni numai de ei ştiute. Nu am reuşit să aflu despre ce era
vorba, dar nici nu mă interesa. Rău am făcut.
Abia peste o jumătate de an am aflat. Dăduse dispoziţie să fie mutate
toate armele grele dincolo de Petrarosa, la Poiana Regelui, cea aflată
sus pe culme şi înconjurată de un val imens de mai mult de 30 de mile şi
înalt de 9 coţi. Acolo se aflau şi zeci de peşteri, ce comunicau una cu
alta pe dedesubt şi în care au dus tezaurele regeşti ale celor zece
cetăţi. Au şi zidit unele intrări în peşteri, aşa că nimeni nu mai putea
şti ce se află acolo. De la depărtare se vedea doar o cunună imensă de
stâncă ce ieşea din păduri, inabordabilă. Dar atunci când am aflat era
prea târziu. O altă măsură pe care am aflat-o atunci a fost că a dat
dispoziţie să fie imediat spânzurat Chiorul, Marele Preot al Daciei.
Cineva trebuia să fie vinovat şi acela în niciun caz nu trebuia să fie
el, Vezina şi nici Marele Decebalusul. Într-o singură noapte şi Chiorul
şi toţi marii preoţi au fost spânzuraţi în faşe templelor lor, care fură
dărâmate şi tot avutul luat în numele Marelui Decebalus. Mulţimea de
daci fremăta de bucurie, de parcă s-ar fi câştigat războiul. În toate
agorele cetăţilor s-au citit comunicate din partea lui Decebalus, a lui
Diegis şi a lui Vezina, prin care se arătau clauzele tratatului cu Roma,
pe care trebuiau să le îndeplinească dacă voiau să existe în
continuare.
Şi clauzele erau dure. Demolarea zidurilor cetăţilor principale, în
special ale Costidavei şi Sarmisegetuzei. Sulidava şi Petrarosa au
scăpat cu zidurile întregi, sub motiv că ar fi părăsite. Legionarii
fugiţi din trupele romane trebuiau să fie predaţi romanilor. De fapt,
cei care voiau înapoi în imperiu, li s-a dat voie. Cei ce nu voiau, s-au
refugiat în nord, unde erau tot daci, dar care nu făceau parte din
Dacia lui Decebal. Inginerii constructori, ce veniseră pentru un salariu
mai bun la Sarmisegetuza şi în împrejurimi, aveau grijă de coada
vacilor, spunând că sunt văcari roxolani. În cetăţi dacii semănau
secară, semn că gata, s-a terminat cu războiul. Pe Maris pluteau în
continuare corăbiile cu sare, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar
aurul, aurul nu mai era nicăieri. Dacii spuneau că n-au avut niciodată,
doar cel pe care îl cumpărau de la noi romanii. Umblau tot felul de
zvonuri, dar ce, te puteai lua după surse?
Dacii dărâmau zidurile cetăţilor, asta am văzut-o cu ochii mei, dar
parcă apăruseră mai multe valuri, înalte, care lăsau totuşi drumurile
libere. Libere, dar în două zile puteau fi închise cu uşurinţă. Când am
ajuns la Costidava, jos, la poale cete de daci dănţuiau aliniaţi şi
scandând
« – Traian şi Decebalus, pacea ne-au adus, Vezina şi cu Hadrianus, mâncare ne-au adusus! Hă, hă, hă!»
Era ceva înspăimântător. Parcă era o imagine din Hades. Mii de daci
ţopăind, rânjind la noi şi scandând versuri din «Cântarea Daciei». Iar
sus pe dealul pe care era cocoţată cetatea se dărâmaseră casele şi se
plantaseră brazi argintii ce înscriau cuvintele « Roma – Sarmis 2000 de
ani »
Ca
să nu mă obosesc cumva să urc până la cetate, ridicaseră una chiar
lângă drum din BCA, ca să fie mai uşor de dărâmat, iar pentrucă
Decebalusul nu putuse veni, tocmai sărise un gard şi i se stricase
noada, i-au ridicat alături, tot lângă drum, între cetatea cea din BCA
şi o latrină, un bust frumos, dar cam mare. Măcar era acolo.
Auzisem şi că Vezina micşorase soldele militarilor lui, precum şi pe ale
păstorilor şi văcarilor cu 25 %, pe motiv că este criză în Britania şi
în Mexic. Se aştepta să se pună bir şi pe laptele mamelor dace, iar
surplusul să fie redistribut celor ce nu au, mai ales bărbaţilor
apropiaţi lui Vezina. Lovitura dată popilor a fost o idee bună, îi
scutea pe daci de birurile pentru construcţia de temple şi mai ales a
Marelui templu de andezit pe care Chiorul voia să-l ridice chiar în
locul agorei Sarmisegetuzei, puţin la nord-vest de palatul lui Decebal.
În general am fost mulţumit de măsurile luate de daci, puteam acum să-i
raportez lui Traian că războiul se sfârşise cu un triumf total pentru
noi. Am şi trimis călăreţi cu un papirus lung de zece coţi, în care îi
explicam totul pe îndelete.
Ceva totuşi mă neliniştea. Rânjetele satisfăcute şi tâmpe ale dacilor,
excesul lor de zel, mulţumirea exagerată pe care mi-o arăta Nuţia, care
nu se grăbea să se ducă înapoi la Decebalus, acolo unde credeam că-i
era locul. Mămăliga dacică, cea de mei, bineînţeles, parcă stătea să
explodeze. Mai erau şi problemele lui Fuzzi. Cele două surori nu voiau
şi pace să plece la Alambic, care-şi câştigase şi libertatea, atât a lui
cât şi a celorlalţi iazygoi hoţi. Ziceau că dacă a renunţat odată la
ele, salve, ele mai bine stau în fân cu Fuzzi. Fuzzi râdea de se
prăpădea, ba şi Vezina ba chiar şi eu, eu, Hadrianus. Iar Fuzzi îşi
făcuse acolo, lângă Sulidava, un “alambic” i-a zis el şi după el toată
lumea, după reţeta lui socră-său, cum ne plăcea să spunem şi scotea,
dragi legionari, sulincă tare, să ajungă şi pentru daci şi pentru
romani, că ajunseseră toţi să-şi încurce zeii între ei. Şi aşa au rămas
încurcaţi până în ziua de azi.
